Duioșie

Un băiețel și tatăl lui vând coarne de pădure pe strada mea. Merg pe jos și doar ciutanul strigă, încercând să atragă mușterii de prin curți: „Avem coarne! Poftiți, poftiți la coarne!” Lăbărțat, subțire, limpede. Prichindelul are 8-9 ani, antebrațele pline de zgârieturi și nu dă doi bani pe vântul care îi răvășește ca un măscărici părul blond. Bărbatul are obrazul bărbierit până la sânge și o privire verzui-zâmbitor-sașie, de care ochii mi se lipesc ca frunzele pe caldarâmul ud. Fiecare duce cu el un coș mare de răchită, acoperit cu un ștergar pătat de zeamă roșie. Nu vin de la doi pași, ci tocmai de la Enisala, au cules fructele din pădurea Babadagului.

Bărbatul ridică un colț al tișlaifărului și mă invită să gust. Băiețelul se bagă însă repede dintr-o parte și mă trage de mânecă. Vrea să iau de la el și îi fac bucuros pe plac. Hmmm, sunt bune, foarte bune, coapte, cărnoase, aromate. „Puteți să faceți și suc” zice băiețelul. Mă mir de diferența dintre panere: al bărbatului e plin ochi, al copilului abia pe sfert, poate mai puțin. „Doar atât ai cules?” îl întreb pe prichindel. „Nuuuu, răspunde el, asta e fiindcă ticu crede că nu am putere, da’ ia uite aicea, nenea”. Trage sănătos aer în piept, strânge pumnul drept și îndoaie brațul, încordându-și bicepsul. Tatăl sașiu lasă coșul jos, își ia pintenatul în brațe și îi strânge căpșorul la piept fără să spună un cuvânt.

Umbrele

Particip în Mamaia la o dezbatere organizată de Ministerul Dezvoltării Regionale, pe tema serviciilor publice furnizate la nivel local. O tânără elegantă mă întâmpină în lobby-ul auster al hotelului luxos. Îmi oferă un salut radios-tonic, ecusonul de rigoare, o geantă ieftină (în care găsesc un pix, un caiet gros, cu spiră și-o cană din porțelan) și, surpriză, o umbrelă tip sabie de samurai. Un cadou cu ghinion, zice o superstiție de care nu mă sinchisesc.

Ascult, iau notițe, iar în pauza de cafea mă întorc spre umbrelă. Are mâner lung, din lemn strunjit și lăcuit în culoarea deschisă a pinului, vârf metalic, bont, iar pe fâșul negru e inscripționat numele proiectului sub umbrela căruia se desfășoară amicala noastră dezbatere. Și e mare, enormă, „aoleu, ce urs mi-a fost”, o învârt ușor și mă conving că „au sub dânsa șapte sate adăpost”. Are însă și o hibă: pânza e sfâșiată nițeluș, nu mai mult de-un centimetru, lângă cusătura codiței cu capsă folosită la strângere. O hibă mică, dar cu potențial devastator. „Nu-i problemă, întotdeauna avem câteva umbreluțe în plus”, zice frumușica de la piar-ul ministerului și mi-o schimbă operativ. Ceva mă îmboldește s-o deschid chiar în fața ei. Apăs butonul și hop, ploierul cel nou se desprinde de plăsele și face un neașteptat salt până în poala gălbuie, cu palme ce strângeau o cană de cafea, a unei doamne sosită tocmai de la Brăila.

Pofticioasă

O femeie vinde nuci la intrarea în parcul din Vatra Dornei. Poartă șorț de gospodină din alte vremuri și are un tovarăș bosumflat: un cățel flocos care și-a încurcat șnurul lesei între picioarele groase ale tarabei. Cumpărăm o pungă mare, găsim o bancă știrbă într-un colț mai puțin circulat al parcului și începem chemarea veverițelor prin metoda locală: țocănim nucile între ele și strigăm Mariana! Marianaa! Mariaanaaaa! (N-am reușit să aflăm de ce acest nume.)

Nu doar că are efect, dar are efect rapid, în mai puțin de trei minute o veveriță fără cănăfei, cu blana brun-roșiatică, apare de nu-știu-unde și se-apropie îndrăzneață. Poftim, drăguțo! Revine de mai multe ori. Ia nucile cu grijă, ridicându-le, ca și cum le-ar extrage ori le-ar desprinde, dar nu le mănâncă, ci le îngroapă ici și colo, după o logică doar a ei.

Tapajul nostru continuu atrage la un moment dat o altă veveriță, mai mică și sfioasă, dar cu blana la fel de întunecată. Coboară în spirală pe trunchiul celui mai apropiat copac. Odată ajunsă jos îi mai dă ocol de câteva ori, apoi se oprește cu capul în jos cântărindu-ne din priviri. Decide că suntem în regulă și vine spre mâinile noastre întinse, în felul cunoscut: „punct-virgulă, punct-virgulă, punct-virgulă”. Adulmecă nucile dăruite de băiatul meu, culege una, se întoarce brusc și înhață încă una din palma mea. C-o nucă între fălcuțe și alta în gheare dispare în frunzișul unui fag semeț țopăind caraghios, șchiopătând și rotindu-și ca o morișcă coada înfoiată pentru a-și ține echilibrul.