Un prieten îmi o face vizită de Sfântul Ion și-mi aduce o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Îl servesc cu cafea și dulceață de căpșuni și-l ascult vorbind însuflețit despre rapiță (trebuie întoarsă) și despre șansele (bune) ale sorețelor. Nu mă-ndoiesc că știe ce spune, amicul are în arendă, de mai mulți ani, o suprafață măricică de teren arabil în comuna Mihail Kogălniceanu. Virăm spre politică, apoi stânga-dreapta până la un colț cu politicieni neaoși unde ne oprim cu spume la gură. Din nefericire, e tare grăbit, nici n-au apucat să-și tragă sufletul cei 200 de cai de la birja lui, că a și pus biciul pe ei și-a dispărut.
Mingea? O încalec cu atenție ținându-mă de cele două cornițe flexibile, o strâng între pulpe, împing ușor din picioare și iată-mă țopăind prin casă ca un buratic fericit c-a găsit un ochi de apă. Mă opresc doar cât să culeg creioanele, bucoavnele, cele două-trei pahare (nici unul spart), sâmburii de fistic și portocalele căzute cumva de ici și de colo, reașez vătraiul, fărașul și măturica pe suportul lor, ridic cuierul pom, îmi frec bine cucuiele, apoi sui din nou în șa. E mâncărici sub fund.
Blogul lui Alexe 
Carevasăzică, unul din cei 200 de cai, tot vi l-a lăsat! 🙂
Daaaa, un căluț durduliu, roib și nărăvaș 🙂