Știți emisiunile tele sau radiodifuzate numite „Revista presei”? Cele în care o persoană zglobie și cu „papagal” răsfoiește ziarele, hebdomadarele, mensualele venite cu poșta de dimineață și citește pe sărite fragmente de articole, în special picanterii, comentând frugal, dar avântat. Dacă vă plac, vă recomand cu căldură cartea „Reviste dobrogene ale României Mari” publicată recent la Constanța de doamnele Corina-Mihaela Apostoleanu, Angela-Anca Dobre și Luminița Stelian.
Textele din volum sunt numite „studii” de autoare (p. 5), dar nu există niciun fel de preocupare pentru cerința metodologică fundamentală a literaturii științifice – stabilirea problemei de studiat – necum pentru formularea de ipoteze și testarea lor. Pare că autoarele (doctori în științe!!) și-au așezat pe colțul mesei colecția unei reviste interbelice, și-au tras aproape buretiera și cana cu cafea și au început să frunzărească fără țintă paginile îngălbenite, oprindu-se ici și colo pentru a culege, după te-miri-ce criteriu, câte-o vorbă, câte-o întâmplare, câte-un personaj trăitor între războaie.
Iat-o pe doamna Dobre, care deschide volumul, vorbind despre „Arhiva Dobrogei”: „Autor al articolului program […] Constantin Moisil spunea […]: Sunt treisprezece ani de când am încercat…” (p. 48), „Ne-a atras atenția cel de-al treilea aspect despre care vorbește Constantin Moisil în acest articol, program, respectiv cel de cercetare din punct de vedere științific a Dobrogei. În acest sens el spune că: noi avem o misiune în Dobrogea…” (p. 49), „El mai arată și că societățile regionale sunt menite să producă reacțiune, o înviorare…” (p. 50), „Constantin Moisil încheie într-o notă optimistă: Dacă ea va izbuti să facă cu timpul mai bine cunoscute diferitele probleme…” (p. 50), „În articolul pe care îl aducem în atenție, autorul face o serie de considerații etnografice asupra Dobrogei…” (p. 51). Și tot așa pe mai bine de 30 de pagini, sărind de la un articol la altul, până la ultima filă a ultimului număr, unde autoarea trage linie: „Răsfoindu-i paginile, ne transpunem într-un film al evoluției zbuciumate a României Transdanubiene, vedem lupta românilor pentru supraviețuire și modul în care etniile dobrogene au venit și s-au stabilit între Dunăre și Mare”. Koneț filma.
Periplul doamnei Apostoleanu printre numerele „Revistei dobrogene” nu este film, ci, susține domnia sa, „fereastră literară spre ținuturile românești” (p. 171). Planul investigației e însă același: cutare spune că, cutăriță dă replica într-un articol scurt, prima pagină găzduiește asta, numărul al doilea se deschide cu ailaltă, sub semnătura marelui pictor putem citi că, pe ultima pagină este scrisoarea lui X etc., etc., etc. La închiderea ferestrei aflăm că „publicația demonstrează încă o dată că Dobrogea nu era deloc izolată cultural de țară și vocea scriitorilor și plasticienilor se auzea pregnant în spațiul românesc” (p. 205). La așa cercetare, o concluzie mai aberantă nici că se putea. Pentru doamna Apostoleanu publicarea unei reviste la Constanța e un soi de bang sonic, paginile ei nu mai trebuie defel citite, fiindcă textele scriitorilor și plasticienilor tomitani ajung la conștiințele tuturor românilor prin urechi.
Absurdul nu se oprește însă la scris, aflu că publicarea cărții a fost finanțată din bani publici de Administrația Fondului Cultural Național. Adică o comisie de experți serioși din cultură a citit această vânturare de vorbe și a decis că-i ceva plin de sens și adevăr, că valorizează trecutul și creează viitorul, că-i „slovă de foc și slovă făurită”. Cu bogăția de seriale românești apărute între cele două războaie mondiale, nu pot să nu mă gândesc ce mare viitor are revista presei interbelice și, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, ce filon minunat au descoperit cele trei autoare. Ținem aproape!
Împrumut de la biblioteca publică „Casele vieților noastre”, o antologie publicată nu de mult de editura Humanitas. Între paginile ei găsesc un semn de carte, uitat de cel ori mai degrabă de cea care a citit-o înaintea mea: o floare-de-colț presată și lipită pe-un dreptunghi din carton subțire.
Blogul lui Alexe 