„Pentru că putem” în provincie

Discuții

Colegele de la secția de împrumut pentru adulți începuseră casarea. Scoseseră de pe polițe cărțile hărtănite și aveau nevoie de ajutor pentru legarea lor în pachete. Cărți multe (cu siguranță mii de volume, de vreme ce nu se mai făcuse așa ceva din 1990) și prăfoase, plus sfoară de rafie, tăioasă – deloc o activitate feminină, vă pot spune asta cu mâna pe inimă. Au organizat o clacă: au rugat colegi și colege să li se alăture, unii au zis pas, dar destui au încuviințat, printre aceștia din urmă și eu.

Am avut nevoie de mai multe zile. La sfârșit, ca după orice clacă, am sărbătorit. Gâtlejurile noastre tapetate cu praf și acarieni au primit un pahar de coca-cola și un ecler cu glazură de șerbet, cinstea colegelor din secție. Pe când luam prima înghițitură din prăjitură, a sosit șeful de secție, un individ serios, cu gulerul curat, dar cu fața întunecată. Cum, cum? Credeți că și el ar fi trebuit să participe la legarea pachetelor? Asta e și părerea mea, însă la noi șefii nu se amestecă cu plebea de execuție. Dacă stai să-i asculți îți vor spune că ei planifică anii și cincinalele, proiectează design-ul bibliotecii viitorului, schimbă paradigmele biblioteconomiei. De unde! Ședințe, asta fac, discută, vorbesc lung și lăbărțat, apoi se despart aparent sleiți și sincer satisfăcuți c-au pus țara la cale. De mulți ani însă, nici un plan cu cap și coadă în beneficiul cititorilor simpli nu răzbate din birourile lor.

Revin la omul nostru. Părea o păstaie gata să facă poc. Și a făcut. A început să tune și să fulgere împotriva uneia dintre subalternele lui, care doar ce se așezase, ruptă în două, pe scaun. Că a semnat în condică când și unde nu trebuia, că nu o duce capul să facă o treabă cum trebuie, că e neroadă cu normă întreagă și altele încă mai contondente. După câteva clipe de stupoare și altele de bâiguit, colega a izbucnit în plâns. Șeful a continuat mai dihai revărsarea de batjocură și dispreț – că trebuie să strângă rahatul după toate patrupedele, că el face pontajul (trei sferturi din grandoarea funcției sale a pus-o în acest cuvânt – pontajul) și trebuie să găsească soluția care să salveze situația. Trebuie să vă spun că de față erau și niște cititori, făcuseră ochii cât cepele și nu-i dubiu că se întrebau: nenea ne ia la rând??

Dintr-odată eclerele păreau date cu praf de cucută. N-am scos nicio vorbă (nimeni în afară de cel-care-drege-pontajul n-a scos vreo vorbă), m-am gândit că absența mea ar putea însemna îndepărtarea paielor de foc și mi-am luat picioarele la spinare.

După câteva zile, în care amica brutalizată aproape că nu s-a oprit din bocit, o altă colegă, care fusese și ea de față, a făcut o hârtie conducerii cu un rezumat al „evenimentului”, solicitând respectuos o măsură. Prima reacție a directoarei C. Apostoleanu: colega cu plângerea scrisă trebuia se abțină, fiindcă nu avea așa ceva în atribuțiunile ei. În cele din urmă, a catadicsit să înceapă cercetarea disciplinară a individului. Am fost chemat și eu, am completat o declarație de martor în fața unei unui complet amplu (cinci doamne), încruntat și strict. Strict cu mine, nu știu cu ceilalți. Fiindcă lucrurile nu-mi miroseau prea bine, am vrut să fotografiez cele abia așternute pe foaie. „Pardon!” a sărit cea mai montată dintre membrele celulei de analiză, smulgându-mi paginile din mână. Am fost poftit afară.

A trecut vremea și a venit decizia comisiei. Pentru ce ar putea fi vinovat un martor într-un proces? Ați spus mărturie mincinoasă? Mai gândiți-vă! Comisia noastră știe și poate să inoveze. De ce, la urma urmei, n-am face și noi în districtul nostru ce fac capitaliștii în al lor? Nu de mărturie mincinoasă am fost găsit vinovat, ci de părăsirea locului de muncă. (Las de o parte faptul că participasem la un efort subscris scopurilor bibliotecii, dar formal, nu eu eram cel cercetat.) Și nu doar eu, toți cei aflați în încăperea cu pricina la momentul spectacolului boss-ului teribil (în afara celor care, din diverse motive, au declarat că nu au auzit nimic) am fost găsiți vinovați. Inclusiv, evident, colega care atrăsese atenția conducerii. Vinovați de diverse culpe și plesniți peste față cu avertisment. Cât despre șeful derbedeu, a primit exact aceeași penalizare ca noi. Închipuiți-vă asta: vinovățiile noastre au fost absolut identice!

Epilog. După aproape trei decenii dedicate cititorilor obișnuiți ai orașului și județului, după mii de zile vesele sau amare, ușoare sau grele, inspirate sau mai puțin inspirate, dar niciodată pierdute, colega care a crezut că încercarea de a devoala josnicia poate aduce beneficii personalului și instituției, acest om jucăuș și minunat, naiv și insultat și-a dat demisia din bibliotecă.

4 răspunsuri »

  1. Nu e prea greu de aflat (nici pentru cineva din Honolulu) identitatea personajelor. Probabil că a meritat să vă asumați riscul.

    În general românii nu sunt hoți, nici mitocani, dar sunt extrem de toleranți cu hoția și mitocănia. Ne obișnuim cu ele, cu șefii, cu șefuțele care se înfig în posturi precum căpușele în carne… ”pe vremea mea am încercat să schimb ceva; ce să-i faci? n-ai ce-i face”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s