Din nou la umbra pipită a mestecenilor, tolănit în hamac. Citesc „Jurnalele de călătorie” ale lui Flaubert și, ca de obicei, am companie, o mâță cu care ne-am împrietenit de curând, frumușică și îndrăzneață, cu blana înspicată și moale ca a unui iepure de câmp (de-aici i-a venit și numele). Doar ce-a fătat, undeva prin vecini, așa că avem grijă de ea cum se cuvine. O vreme stă cuminte, încolăcită la picioarele mele, apoi începe să se frece și să se miște lent, ca atrasă (sau împinsă) de un magnet. După câteva minute colacul îmblănit îmi ajunge pe piept, apăsându-mi cartea de față. Las cartea și-l împing ușor către picioare c-o mustrare blândă. Destul de repede reia însă alunecarea.
Mă regalez cu notițele unui Flaubert luat prin surprindere de Egipt, notițe austere, dezordonate și scurte, aproape telegrafice, dar spontane și pline de viață, când descopăr o neașteptată legătură între o zgaibă din „Jurnale” și ce mi se-ntâmplă, între atunci-acolo și acum-aici. E o seară caldă a lunii decembrie 1850 în Memphis, la marginea deltei Nilului, iar Gustave citește tovarășilor lui de călătorie însemnările de peste zi, stând întins pe covor. „Puricii sar pe hârtie”, menționează el în trecere și hait! asta e ceea ce văd și eu pe paginile cărții pe care-o țin în mâini. Scap volumul și rămân față în față cu pisica. Jos și la baie, de-amu să știi că ți-ai mâncat liftiria de la mine, puricoaso!
Blogul lui Alexe 