Arhivele lunare: iunie 2019

La plajă

Discuție

Salvamarul din așa numitul golf al lebedelor din Eforie Sud are doar 17 ani. Blond și imberb, năltuț, bine legat, cu umerii largi ai celor care înoată regulat, nu așa de ars de soare pe cât m-aș aștepta, emoționat și foarte preocupat (abia dacă-și ia ochii de la linia geamandurilor când vorbim). E la primul sezon în slujbă și, fiind o plajă mică și retrasă, singur pe tură. N-a avut deocamdată nicio problemă gravă. „Fluier, fluier mult”, râde, „mai ceva ca un arbitru de fotbal”. Câteva fete și-au stabilit tabăra de lucruri parfumate în apropierea foișorului cu catarg înalt și îl tachinează: „Popeye!, Save me, Popeye!!”

La ce mai sunt bune pisicile?

Discuție

În același loc – pe bordură, la umbra unui tir obosit – o zăresc și când opresc mașina în parcarea magazinului Dedeman și jumătate de oră mai târziu, când revin cu cumpărăturile. Își face vânt cu poala rochiei pe care și-a ridicat-o deasupra genunchilor. Închid portbagajul, dar nu pot s-o iau din loc fiindcă un pisoi se freacă pe roțile Ibizei mele. Asta mi-ar lipsi, să sleiesc un pui tărcat de mâță! Dau roată mașinii, pisuindu-l mieros. Tânăra sare și-mi dă o mână de ajutor, strigând pisoiul pe nume, Șanson, semn că sunt amici. E doar o adolescentă, fardată în culori vesele, cu părul lung, lăsat să-i acopere fața, grăsuleană, dar cu mijloc subțire și cu sânii împungând cu tupeu chembrica.

Șanson nu o ascultă defel, cu prețul unei julituri pe cot, pun în cele din urmă gheara pe el și-l depun ușurat în brațele fetei. Nu-mi mulțumește, ci îmi fixează serios privirea și mă-ntreabă dacă o plac. „Arunci trebuie să mergi cu mine”, zice. Nu pot decât s-o îmbrățișez și să-i apreciez mica stratagemă cu animalul drăgălaș.

Mesaje

Discuție

„Casele vorbesc”, susține scriitorul britanic Alain de Botton (în volumul „Arhitectura fericirii”), preluând, se pare, o idee a filosofului John Ruskin. Și o fac despre lucrurile care contează, despre singurătate sau însoțire, despre bunăvoință și liniște, despre ospitalitate sau amenințare, despre admirația pentru trecut sau așteptarea nerăbdătoare a viitorului, despre blândețe, poftă de joacă, despre putere. Cu alte cuvinte, despre „modul de viață care s-ar potrivi înăuntrul și în jurul lor.”

Ispitit de-așa descoperire, i-am provocat pe elevii unei clase de gimnaziu, sosiți în vizită la bibliotecă, să plece urechea la ceea ce le spune clădirea bibliotecii noastre, să facă abstracție de funcțiunea ei și să descrie cu ce li se pare că seamănă, ce aluzii conțin stâlpii, scările și ferestrele ei, ce personalități le evocă detaliile și întregul. Pentru judecăți întemeiate am ieșit pe platou și am luat ceva distanță de fațada principală a imobilului desenat de arhitecții constănțeni Paula și Petre Pintilescu, în mod expres pentru  bibliotecă, în anii 1990.

Câteva răspunsuri: „un ciclop zâmbitor, încântat probabil de lumina soarelui”, „un gras pe papainoage”, „o cazemată” („pentru războiul cu prostia” a adăugat altcineva), „un campion de sumo”, „o baterie” (ansamblu de instrumente de percuție), „un maxilar superior cu dinți lungi”. O fată a văzut clădirea drept „o mamă grijulie, ca o cloșcă ridicată un pic de pe ouă”, dar cei mai mulți au ghicit în ea o persoană „țanțoșă”, „trufașă”, „dornică să se impună și să câștige”, „autoritară”, „rigidă, atentă la dunga pantalonilor”, „un baron”. Brrr!