La ce mai sunt bune pisicile?

În același loc – pe bordură, la umbra unui tir obosit – o zăresc și când opresc mașina în parcarea magazinului Dedeman și jumătate de oră mai târziu, când revin cu cumpărăturile. Își face vânt cu poala rochiei pe care și-a ridicat-o deasupra genunchilor. Închid portbagajul, dar nu pot s-o iau din loc fiindcă un pisoi se freacă pe roțile Ibizei mele. Asta mi-ar lipsi, să sleiesc un pui tărcat de mâță! Dau roată mașinii, pisuindu-l mieros. Tânăra sare și-mi dă o mână de ajutor, strigând pisoiul pe nume, Șanson, semn că sunt amici. E doar o adolescentă, fardată în culori vesele, cu părul lung, lăsat să-i acopere fața, grăsuleană, dar cu mijloc subțire și cu sânii împungând cu tupeu chembrica.

Șanson nu o ascultă defel, cu prețul unei julituri pe cot, pun în cele din urmă gheara pe el și-l depun ușurat în brațele fetei. Nu-mi mulțumește, ci îmi fixează serios privirea și mă-ntreabă dacă o plac. „Arunci trebuie să mergi cu mine”, zice. Nu pot decât s-o îmbrățișez și să-i apreciez mica stratagemă cu animalul drăgălaș.