Arhivele lunare: noiembrie 2019

Intrusul

Discuție

Una dintre pisicile noastre, cea mai firoscoasă, a-nvățat să se cațere în podul casei. Nu știm pe unde, n-avem cunoștință de existența vreunei găuri în acoperiș, și nu știm de ce, nu sunt șoareci și nici nu agățăm slănină și cârnați de căpriori. Cert e că o auzim, la cele mai neașteptate ore, însuflețind ruginături înghesuite și, mai ales, sărind de pe cleștii șarpantei pe scândurile planșeului. Acum ne-am cam obișnuit, dar primul buff…, în liniștea miezului nopții…, deasupra capetelor noastre…, spăimoși cum suntem, vă imaginați că ne-a făcut inimile cât un purice dintr-o blană de mâță. M-am înarmat cu un făcăleț, am tras scara și-am măturat pe-ndelete locul cu lanterna telefonului, în căutarea intrusului, făcătorului de rele, furului, tâlharului, teroristului. (Soția a rămas la piciorul scării pregătită să sune la 112.) L-am găsit pe un morman de saci de iută, întrerupând-și o clipă toaleta pentru a mă privi ingenuu.

De cele mai multe ori, Iepurica se plictisește și iese singură pe unde a intrat, dar uneori se așază pe trapa podului, probabil auzindu-ne sporovăiala, și miorlăie insistent, cerând atenție. E posibil să-i placă podul tocmai pentru această întunecime stătută și lipsită de viață, plină de vechituri, crozi de săpun, elitre și pânze de păianjen, ca o țară neumblată și fără cer peste care vrea să domnească?

[Nevoia de a căuta pretutindeni] – André Gide

Discuție

Berlin, 18 mai [1930]

Barrès a adus moda asta. Nevoia de a căuta pretutindeni și neîncetat o învățătură, o „lecție”, – mi-e nesuferită. Vasalitate în care spiritul se umilește. Marile opere nu ne instruiesc, cât ne scufundă într-un fel de năucire aproape amoroasă. Cei ce umblă oriunde după câștig seamănă cu prostituatele care, până să ți se dea, te întreabă „cât”?

Nu-ți mai vine decât să pleci imediat.

(Din volumul Jurnal: pagini alese 1889 – 1951, traducere de Savin Bratu)

O mână de ajutor

Discuție

Ca de obicei, înainte de a cumpăra am făcut un tur al tarabelor pieței Grivița. Am salutat câțiva precupeți, am adulmecat țuica veche a unui nene cu fața aprinsă (nu am băut), m-am întreținut un pic cu duduia care vinde miere, o știți?, cea care pune tacticos, în fiecare dimineață, borcan peste borcan, până construiește o neverosimilă pagodă, o pagodă de aur în echilibru instabil, la doar un sughiț distanță de-o terciuială nedreaptă. Eram aproape edificat când o mână uscățivă, dar îngrijită s-a așezat pe brațul meu. O doamnă în vârstă, cu o coafură dezordonat-umflată (à la Monica Vitti) m-a rugat s-o ajut să-și ducă sacoșele la mașină, „câțiva pași, pe strada din spate”.

N-au fost doar câțiva pași, doamna m-a condus tocmai pe Jupiter, în fața fostei școli armene. Un Mercedes alb a chicotit scurt și-o ușă s-a ridicat fără zgomot, descoperind un portbagaj de dimensiunile calei unui vrachier. Am așezat înăuntru cele două sacoșe de ață, mai mult voluminoase decât grele. Asortată la un surâs reținut, mâna menajată mi-a oferit o gutuie mare, coaptă și, hâ’mm…, foarte aromată.

Colege

Discuție

Camera în care lucrez ocupă colțul de apus al clădirii bibliotecii publice a municipiului și județului Constanța. E un „L” înalt și luminos, aerisit, călduros. Fiindcă arhitecții o văzuseră drept cafenea pentru cititori (nu a fost niciodată) are un ghizd masiv de zidărie pe mijloc, cu blat de ciment, un bar s-ar zice, și o chicinetă care adăpostește acum anticul aparat redegist de citit microfilme, pe care și-l amintesc, nu mă-ndoiesc, toți cercetătorii serioși din urbe. Nota bene, încă-i în funcțiune. De-a lungul celor aproape cincisprezece ani am avut mai multe colege în această încăpere, opt ca să fiu exact (nici un coleg).

Au plecat toate. Anca s-a mutat într-un alt departament al bibliotecii și pe un alt colț al clădirii. Cristina, sătulă de cotorologie, a văzut un concurs la muzeul de istorie din oraș și-a pornit cu rucsăcelul într-acolo. Monica, îndrăgostită aprig la vârsta a doua, mi-a zis „Bye, bye, pal!” și a zburat spre California. Cornelia și Corina s-au cățărat frumușel în vârful instituției și au schimbat etajul, fără să mă salute. Sărmanele Ana și Adriana au fost date afară la disponibilizările colective din toamna lui 2010, iar Cristina II și-a scris recent demisia, fiindcă o suna încontinuu Londra.

Duse sunt, însă nu le-am uitat, cum aș putea, ceva din ele a rămas în încăpere, ceva din personalitatea lor, din concepția lor revoluționară despre lume și viață. Mă gândesc de pildă la una din ele, pe care, oriunde-și muta biroul, o trăgea curentul. „Nu-s etanșate ferestrele”, a conchis ea, așa că a sigilat cu burete lipicios și a bătut în cuie cercevelele de pe latura mică a „L-ului”. N-a ieșit chiar cum voia, curentul nu se dădea învins, dar măcar s-a mai domolit. Alteia, în mod paradoxal, îi era frig vara și cald iarna. Vara își punea flanea și malagambe, dar iarna? Să dea ceva jos? Repejor a găsit soluția: a chemat serviciul tehnic și a închis două dintre caloriferele din încăpere. Altă viață! (Meșterii au lucrat cu simț de răspundere, caloriferele rămân închise pe veci.) O colegă cu bune lecturi de feng shui mi-a spus-o direct din primele ei zile la lucru: „Dulapul acesta, aici, blochează toate fluxurile pozitive de energie”. M-am opintit și l-am împins în spatele scaunului meu, reechilibrând forțele universale. „Îmi bate lumina în tastatură”, s-a plâns alta, țocânind și vorbind la telefon, „va trebui să scot fluorescentele astea de deasupra noastră”. Zis și făcut.

Cât de curând, probabil până de Crăciun, o să am din nou companie, postul uneia dintre Cristine a fost scos la concurs. Sunt foarte nerăbdător.

Rețeta de plăcintă

Discuție

Am cules merele
numai o găleată (învârfuită)
deh, e un măr pitic, la mila scrâșnetelor naturii
de-o plăcintă sigur ajung, îmi zic
mai am pe undeva rețeta de plăcintă a bunicii?
mi-a scris-o chiar ea într-o dimineață ploioasă
eram singuri în casă
bunicul plecase în sat, la adunarea adventistă
ea nu-l însoțea defel
încă supărată
nu fiindcă Dumnezeu îl luase pe fiul ei
ci fiindcă n-o luase pe ea înainte
aluatul îl faci cu apă rece și îl frămânți mult, a început ea
o priveam cum desenează literele
mâna crăpată, trudită ținea cu delicatețe stiloul
merele se curăță de coajă și se dau pe fața cu bumbi măricei a răzătoarei
am întrebat-o unde a învățat să scrie
luminile ochilor albaștri i s-au aprins:
da’ ce crezi? și eu am primit cândva coroniță!
scara șontâcăită se amuza uneori pe seama mea
scuturându-mă scurt de amintiri și certitudini
cele mai bune sunt merele domnești
fiindcă sunt cele mai aromate
înălțându-se pe primul fuscel, soția a sosit cu răspunsul:
„Unde, unde? în cutia pictată, împreună cu fotografiile mici”
o găsesc împăturită într-un plic
hârtia veche, ruptă din maculatorul meu de română
e îngălbenită și pătată, iar îndoiturile rufoase
scrisul frumos, citeț și acum
înainte de a se prinde de mână pe foaia liniată
cuvintele mari și albastre erau șoapte pe buzele bunicii

[Fotografie de Liana Barbu-Ciocoiu]