Basme rusești

Primesc câteva ebook-uri, primele cu licenţă (Polirom) pe care le vede vechiul meu Kindle Paperwhite. O prietenă tristuț-romantică (dar nu cu nasul lung și demodat, adaugă ea prompt) mă invită să-mi petrec convalescența socială, impusă de amenințarea virusului încoronat 19, printr-o imersiune în literatura rusă şi-mi face cadou un întreg raft, electronic, de bibliotecă: Ludmila Ulițkaia, Gogol, Dostoievski, Bulat Okudjava, Nabokov (mai multe titluri), Vasili Grossman, dar și o colecție din cele mai frumoase basme ale rușilor. Cu ele și încep.

Șoimul Finist, bogatyri, dintre care cel mai mare e Ilia Muromeț, copaci vorbitori și copaci cântăreți, țarina cea nezâmbitoare, bătrânul Koscei, stăpânul tainelor veșniciei, Baba Iaga, prostănacul Emelea și mulți alții suie din pagini și-i simt mai reali decât pe Dragnea, Bendeac sau Mihaela Rădulescu. Și mai urcă cineva la suprafață, un copil, ca de 10 ani, citind o carte de „Basme rusești”, cu o sanie trasă de cai pe copertă, minunându-se de bogatyri, dintre care cel mai mare e Ilia Muromeț, de copacii vorbitori și copacii cântăreți, de bătrânul Koscei, stăpânul tainelor veșniciei, de Baba Iaga și de prostănacul Emelea. Iar alături de el un moș poznaș aprinzându-și o țigară și scoțând inele de fum.

Fiind singurul băiat din familie, sarcina mea principală în vacanțele de vară, de prin clasa a treia până-ntr-a noua, a fost să merg cu vaca la păscut. În fiecare dimineață, mama îmi agăţa de gât o traistă cu ceva de ronțăit și o carte, pasându-mi funia vacii după ce-i mai trăgea o țesală pe spinare: Să n-o ții-n poiana bisericii și să nu vii fără ea! De citit aveam și nu prea timp, mă atrăgeau mai mult jocurile cu ceilalți pici, dar și palavrele babelor și moșnegilor (văcarii de pe pajiștea satului meu erau fie copii, fie bătrâni). Vacile noastre păreau liniștite și concentrate la iarbă, dar în jur erau tentații mari, pe nepusă masă puteau intra în porumbiștea vreunui sătean sau în livada de pruni și cireși a CAP-ului, ținută sub observație de paznici haini.

Odată văcuța unei țațe a luat-o la picior și ea m-a rugat pe mine, ca cel mai sprinten din vâlcea, s-o aduc pe calea cea bună. Am prins-o cu ușurință din urmă și i-am altoit câteva nuiele, cum știam că se face când vrei să înveți pe cineva ceva util. La întoarcere l-am văzut pe nea Mitică, un mucalit cu obrajii supți, căruia-i spuneam pe la spate Gherbelea, trăgând tacticos dintr-o țigară. Nu era o țigară obișnuită, scoasă din pachet, ci una făcută dintr-o hârtie scrisă mărunt, care mi s-a părut de ziar. După câteva zile, citind despre țarevici, mujici și copeici, m-am prins ce foiță folosise nea Mitică pentru a-și învârti țigara: o pagină din cartea mea, din basmele mele rusești… Cred că i-am spus, dar n-a vrut să recunoască: Ce gândești tu, măi țâcă!