Arhivele lunare: mai 2020

Aââ, aâââ…

Discuție

Un copil plânge în vecini de se usucă iarba și copacii de jale. I-a dispărut pisica. O știu pe mâță, sărea uneori gardul și se tolănea sub tisa noastră, complet albă dacă n-ar fi avut o pată neagră pe urechea dreaptă, ca un soi de căciuloi de care nu se putea lipsi, deși-i rămăsese mic. Printre sughițuri, prichindelul are luciditatea de-a se caracteriza: „Am ajuns sărac… aâââ…, sunt cel mai sărac om de pe lume, aââ, aââââ…”

Cioara

Discuție

O cioară mare o șterge săgeată de pe cotețele unui vecin, ducând în cioc un ou. În jurul ei zboară nevrotic un porumbel. După o vreme, porumbelul, alb cu aripi negre, revine pe acoperişul hulubăriei și se așează lângă consoartă. Face tumbe (trebuie să fie un jucător) și grungurește tare, încercând s-o consoleze.

Peste câteva zile, în frunzișul nemișcat al caisului de pe hotar, văd penajul smolit al unui corvid la pândă. Ce era să fac dacă nu să intervin?

Stai, măi porcane, că te căptușește el, Ionel, acuș!

Culeg un bulgăre de pământ și-l lansez, cu boltă, către cioară, nu ca să-i fac de petrecanie, ci ca s-o sperii serios. Fatalitate! În drumul lui printre ramuri bulgărele se sparge în bucăți, iar o schijă măricică îi pică păsării în cap și-o face knockout pe tablele cotinețelor. Însă doar pentru câteva clipe. Își vine în fire, se scutură și-și ia zborul. Înainte de-a dispărea, figurina de cărbune face, croncănind, un rotocol strâns în jurul coroanei mesteacănului sub care mi-am întins hamacul. Aș paria că și-a dat seama că eu i-am stricat cina.

Stele noi

Discuție

Câteva nopți la rând, la anumite ore, ne-am tras pe cap puloverele și-am ieșit în grădină: am scrutat înfrigurați cerul în căutarea „săniilor lui Moș Crăciun”, cum a numit un hâtru șiragurile de sateliți Starlink ce se-nvârt în jurul Pământului de la sfârșitul lunii trecute. Au fost lansați, pe orbită joasă, „la vârful copacilor” ar spune profesoara mea de fizică din liceu, de compania americană SpaceX, cu generoasa țintă a legării ieftine la internet a întregului glob. N-am avut succes. Ba au zburat prea aproape de orizont și-au fost mascați de coroanele pomilor și acoperișuri, ba scânteia lor a fost „stinsă” de poluarea luminoasă a orașului, ba straturi de nori urâcioși s-au interpus între noi.

Într-o noapte însă am avut noroc. Norii se răzbunaseră cu totul spre apus sau cine știe pe unde, iar drumul micilor corpuri de forma unor jardiniere cu spalier a urcat până dincolo de jumătatea emisferei limpezi și spuzite. Cincisprezece, douăzeci de steluțe de intensitate mijlocie-mică ne-au trecut ca la paradă prin fața ochilor, cu viteză destul de mare, mai mare decât a avioanelor transcontinentale, dinspre Luceafărul de seară către Steaua Polară. Un minunat și neverosimil șir indian, deși nu unul perfect, ici un satelit ieșea un pic din formație, dincolo altul rămânea nițeluș în urmă, ca un grup de pitici cu felinarele aprinse, încolonați pe drumul dintre minele de aur și casă.

Efectele secetei asupra cununiței

Discuție

N-a mai căzut o ploaie sănătoasă în oraș de luni de zile. Numai două-trei bure care nici n-au umezit bine străzile și-abia au făcut să se smiorcăie streșinile. Grădina mea suferă din plin din pricina uscăciunii. Nu doar gazonul, peticit cu bătături prăfuite (admit falimentul obiceiului meu de a nu-l adăpa până în iunie), dar și arbuștii, jumătate din ciorchinii liliacului s-au ofilit înainte de-a înmiresma, iar buchețelele de floarea-miresei, care în anii trecuți erau mari cât pămătuful de pudră al unei contese bătrâne, nu depășesc acum dimensiunea paralei de 10 bani. Chiar şi așa firăvioare, rămân frumoase şi îmbie albinele ca întotdeauna.