O cioară mare o șterge săgeată de pe cotețele unui vecin, ducând în cioc un ou. În jurul ei zboară nevrotic un porumbel. După o vreme, porumbelul, alb cu aripi negre, revine pe acoperişul hulubăriei și se așează lângă consoartă. Face tumbe (trebuie să fie un jucător) și grungurește tare, încercând s-o consoleze.
Peste câteva zile, în frunzișul nemișcat al caisului de pe hotar, văd penajul smolit al unui corvid la pândă. Ce era să fac dacă nu să intervin?
– Stai, măi porcane, că te căptușește el, Ionel, acuș!
Culeg un bulgăre de pământ și-l lansez, cu boltă, către cioară, nu ca să-i fac de petrecanie, ci ca s-o sperii serios. Fatalitate! În drumul lui printre ramuri bulgărele se sparge în bucăți, iar o schijă măricică îi pică păsării în cap și-o face knockout pe tablele cotinețelor. Însă doar pentru câteva clipe. Își vine în fire, se scutură și-și ia zborul. Înainte de-a dispărea, figurina de cărbune face, croncănind, un rotocol strâns în jurul coroanei mesteacănului sub care mi-am întins hamacul. Aș paria că și-a dat seama că eu i-am stricat cina.
Blogul lui Alexe 
Se spune că ciorile au o cogniție complexă. Pot rezolva puzzle -uri, pot recunoaște fețe și pot utiliza obiecte. Deci atenție…..Poate urma o ,,răzbunare,,. O zi bună!
Sunt istețe, asta e sigur. Și tenace, chiar și azi i-am văzut mutra „amicei” mele printre ramuri. Sper să nu-și verse mânia pe mine, altfel voi fi silit să-i declar război!!! O să limba de pantof și-o să-mi fac o praștie trăsnet (ținteam binișor în copilărie). 🙂
Mulțumesc mult de urări! O seară frumoasă vă doresc!