Ovidiu a fluierat în Constanța

În ziua de 4 octombrie 1860, către prânz, aerul Constanței a fost spintecat de câteva șuierături lungi. Pe atunci Constanța era doar un târgușor ponosit și lânced, care ocupa doar peninsula, nici aceea întreagă, de vreme ce mahalalele ei nu depășeau linia ce poate fi trasată în zilele noastre între Biserica Grecească și Palatul de Justiție. Făcea parte, ca întreaga Dobroge, din imperiul sultanului otoman Abdul Medgid și de altfel, deși numele ei bizantin Constanza nu era cu totul uitat, era cunoscută după adaptatul la vorba turcească Kiustenge. Lucrurile începeau să se schimbe însă. O companie englezească, „Societatea Căii Ferate Dunăre – Marea Neagră și a Portului Liber Kiustenge”, doar ce terminase linia feroviară dintre Dunăre și mare, dintre Cernavodă și Constanța, 65 km de șine, patru gări, mai multe magazii pentru depozitarea grânelor, un atelier de reparații, trei ani de muncă. Pe 4 octombrie o inaugura cu oarece fast.

Plecat în zori din Cernavodă și nedepășind viteza de 19 km pe oră, trenul deschizător de cale și eră ajunsese după aproape 4 ore în apropierea Constanței. Venind pe sub valul de piatră al lui Traian, coborâse prin râpa îndulcită de la capătul podgoriei de căpșunică roșie (aproximativ poarta 4 a portului de astăzi), trecuse în lungul și pe la jumătatea coastei abrupte (cam pe linia șoselei portului), lăsase în dreapta bătrânul și hrentuitul cheu genovez și se avânta către gara cu peron acoperit, ridicată lângă malul de pământ ce înghițise în atâtea secole băile publice romane. Localnicii ieșiți pe streașina dinspre port a burgadei au putut vedea locomotiva, botezată Ovidiu,  scoțând fum gros și trăgând după ea „trăsurile de vapor”, cum numeau ei vagoanele galben-verzui. Cel care avusese ideea construirii drumului de fier, John Trevor Barkley, un inginer englez, vizionar, întreprinzător și mândru se afla chiar la comenzile convoiului, el făcea să răsune „trompeta cu aburi” a mașinii. Ovidiu fluiera vesel peste casele scunde ale Constanței.

S-a furat „Capul de fată” – o întâmplare din 1968

E vorba de minunata pictură cu acest nume a lui Octav Băncilă, expusă la etajul al doilea al Muzeului de Artă Constanța. S-a întâmplat în luna martie, într-o duminică însorită, cu ceva mai mulți vizitatori decât de obicei, dar, desigur, nu puhoi nestăvilit. Constatarea înfiorătoare a fost făcută însă abia marți dimineața, luni muzeul fiind închis. Supraveghetoarea de serviciu nu a văzut și nu a auzit nimic. Bravos, națiune! Colac peste pupăză, angajații au făcut încă o greșeală, incredibilă (și criminală, șușotesc unii): s-au perindat ca la femeia cu barbă prin fața simezei schilodite și au atins, nu e foarte clar de ce, rama rămasă goală între Balcicul în zori al lui Tonitza și Concetățenii lui Corneliu Baba. Orice efort de culegere a amprentelor mâinii sacrilege a fost astfel compromis. „Arată ca o orbită din care a fost extirpat ochiul surâzător”, a surprins cineva mâhnirea unei vechi muzeografe. „Uite, domne, se fură la muzeu, au zis alții, avea dreptate Radu Cornescu să nu expună aici prețioasele lui cărți poștale originale, ci doar copii.”

Cap de fată este un ulei pe pânză, de dimensiuni mici, 31 pe 21 cm, semnat și datat (1914) cu culoare roșie de pictorul botoșănean. Conform fișei de muzeu, starea picturii este mediocră, nefiind niciodată restaurată.

Pistele obișnuite, adică cele ce-i vizau pe indivizii cu antecedente în jafuri și intermedieri de obiecte de artă (foarte mulți se pare), n-au dat încă nici un rezultat. Aflăm însă că există și un alt suspect. Unul neașteptat. Un adolescent, elev al unui liceu din urbe, care obișnuiește să petreacă ore lungi în muzeu și în special în sălile, mai puțin circulate, de la etajul al doilea. Nu există însă probe sau martori pentru incriminare, iar tânărul se apără spunând că vizitele dese și prelungite sunt doar manifestări ale iubirii lui pentru pictură. De altfel, pictează el însuși și ține să învețe de la clasici: „Nu de asta a fost înființat muzeul de artă?” Ba bine că nu! Nu știm de e sau nu acesta adevărul, oricum ar fi nu se poate spune că puștiul nu e isteț și chibzuit. Mai puțin chibzuit este unchiul său, un cunoscut medic din oraș, care ar fi sunat la muzeu pentru a-i muștrului pe cei care și-au permis să-l bănuiască pe nepotul său de furt. În fond, băiatul ar trebuie să fie încântat de seriozitatea investigației, cu cât se descoperă mai repede Capul de femeie, cu atât mai repede îl poate avea în fața ochilor și învăța de la el.

Post scriptum. La începutul anului următor, șefa comisiei de achiziții a Muzeului de Artă al României a primit vizita unei doamne din provincie, care voia să vândă o pictură interesantă, căpșorul unei fete cu băsmăluță legată la spate și cu privire senin-magnetică, realizată, conform semnăturii din partea de jos, de Octav Băncilă în anul 1914. O avea de ceva vreme, de când a cumpărat-o din pestrițul obor al Constanței, de la un domn „în haină impermeabilă, cu dinți de aur”. I-a plăcut atunci și îi place și acum, dar are mare nevoie de bani, așa că, poftiți de cumpărați!

Muzeografa a luat o lupă și a studiat pânza lui Băncilă centimetru cu centimetru. Nu avea ramă, ci doar șasiul din lemn de rigoare. Ei bine, într-un colț al acestuia a găsit un rând de cifre scrise cu creionul, a căror caligrafie i s-a părut cunoscută. A căutat în catastifele instituției sale și a găsit ce se aștepta, anume că înșiruirea era numărul de inventar al unui tablou ce făcea parte chiar din colecțiile Muzeului de Artă al României, dar care fusese împrumutat, cu câțiva ani mai înainte, Muzeului de Artă din Constanța. Un țâr la muzeul din urbea marină și lucrurile au fost puse rapid cap la cap. Cu nițel ajutor din partea agenților statului întregul adevăr al poveștii poate fi spus azi în câteva vorbe: provinciala care colinda oborul vindea o pictură furată de la muzeul constănțean de fiul ei, elevul nostru iubitor de maeștri români. „Ne-am hotărât să-l vindem”, a declarat mama furului, semn că era complice, dacă nu la hoție, cel puțin la tăinuirea ei.

All’s Well That Ends Well, agerirea unei muzeografe a condus la descoperirea răufăcătorului, iar Fata lui Băncilă s-a întors în camera cu iz de terebentină de la etajul al doilea al Muzeului de Artă. S-a întors acasă, cu-n crâmpei de melancolie pe chip, descoperind ea însăși că-i atât de ușor de răpit.

Aluni de Constantinopol

Singurii arbori clasaţi ca monumente ale naturii din Constanța sunt doi aluni turceşti aflaţi în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului din strada Griviţa. Au fost plantaţi, de o parte şi de alta a navei, lângă absidele laterale, se pare la scurtă vreme după sfinţirea din 1911 a locașului de cult, odată cu realizarea împrejmuirii. Asta înseamnă că au nițel peste suta de ani. În ciuda celor câteva ramuri uscate (incluzând-o și pe cea căzută pe capota unei mașini acum vreo doi ani), copacii sunt încă în putere, coroanele lor au forma matur-clasică de piramidă aproape perfectă și, toamnă de toamnă, sunt plini de fructe, spre bucuria „unei cete de veverițe și veveriți în pantaloni scurți din vecinătate”, după cum îmi spune mireana jovială care vinde lumânări și iconițe în pronaos. Tot ea știe că au și un alt nume, care-mi place mai mult: aluni de Constantinopol.

În timp ce zac pe soclul pitic al gardului bisericii, la umbra bogată a alunului de pe latura nordică, și „pacea mă-nvinge cu aripi moi”, mă gândesc la alți copaci din oraș, care, de-ar fi trăit azi, ar fi fost seculari. În primul rând la salcâmii din parcul Băilor de la Vii (împreună cu cei din grădina Berăriei Gruber din apropiere), sădiți imediat după înstăpânirea românească, ce „streșuiau cu ziduri solemne de verdeață” (apud scriitorul Ion Adam) drumul de fier către vechea plajă. Apoi la duzii distanțați riguros pe bulevardul celui de-al doilea cazin, la teii și stejarii aduși de căpitanul Al. Șteflea pentru a alcătui parcurile Băetu și Duduia ale stațiunii cu viață scurtă – câțiva ani înainte și după Primului Război Mondial – Tataia, la miile de pini maritimi care însoțeau plimbările interbelice de-a lungul bulevardului Regina Maria.

Glădițele semănate în toamna lui 1892 dincolo de șanțul orașului, către tăbăcării, pe douăzeci de hectare, trebuie că formau un frumos desiș de pădure, tuia și salcâmii grădinăriți la cumpăna veacurilor în micul scuar triunghiular din fața Palatului Regal și a gării erau însă doar o oază în rama prăfuită orașului. Castanii („frumusețea aceea de castani”, cum scria gazeta Constanța în 1906) plantați la începutul secolului al XX-lea în Grădina Publică, au avut viață scurtă, la fel și acacii globuloși din Piața lui 23 Noiembrie, plantați prin 1880 și tăiați la mijlocul anilor 1890, pentru a face loc primului Palat Comunal. (După unii, trei acacii ar fi supraviețuit până de curând în curtea din spatele clădirii ocupate azi de Muzeul de Artă Populară.) Mă gândesc și la arborii prevăzuți de peisagistul francez Jules Édouard Redont în proiectul său de amenajare a parcului taluzat din fața marelui cazino. Le-am văzut siluetele tinere în poze, dar nu știu nimic despre ei.