Singurii arbori clasaţi ca monumente ale naturii din Constanța sunt doi aluni turceşti aflaţi în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului din strada Griviţa. Au fost plantaţi, de o parte şi de alta a navei, lângă absidele laterale, se pare la scurtă vreme după sfinţirea din 1911 a locașului de cult, odată cu realizarea împrejmuirii. Asta înseamnă că au nițel peste suta de ani. În ciuda celor câteva ramuri uscate (incluzând-o și pe cea căzută pe capota unei mașini acum vreo doi ani), copacii sunt încă în putere, coroanele lor au forma matur-clasică de piramidă aproape perfectă și, toamnă de toamnă, sunt plini de fructe, spre bucuria „unei cete de veverițe și veveriți în pantaloni scurți din vecinătate”, după cum îmi spune mireana jovială care vinde lumânări și iconițe în pronaos. Tot ea știe că au și un alt nume, care-mi place mai mult: aluni de Constantinopol.
În timp ce zac pe soclul pitic al gardului bisericii, la umbra bogată a alunului de pe latura nordică, și „pacea mă-nvinge cu aripi moi”, mă gândesc la alți copaci din oraș, care, de-ar fi trăit azi, ar fi fost seculari. În primul rând la salcâmii din parcul Băilor de la Vii (împreună cu cei din grădina Berăriei Gruber din apropiere), sădiți imediat după înstăpânirea românească, ce „streșuiau cu ziduri solemne de verdeață” (apud scriitorul Ion Adam) drumul de fier către vechea plajă. Apoi la duzii distanțați riguros pe bulevardul celui de-al doilea cazin, la teii și stejarii aduși de căpitanul Al. Șteflea pentru a alcătui parcurile Băetu și Duduia ale stațiunii cu viață scurtă – câțiva ani înainte și după Primului Război Mondial – Tataia, la miile de pini maritimi care însoțeau plimbările interbelice de-a lungul bulevardului Regina Maria.
Glădițele semănate în toamna lui 1892 dincolo de șanțul orașului, către tăbăcării, pe douăzeci de hectare, trebuie că formau un frumos desiș de pădure, tuia și salcâmii grădinăriți la cumpăna veacurilor în micul scuar triunghiular din fața Palatului Regal și a gării erau însă doar o oază în rama prăfuită orașului. Castanii („frumusețea aceea de castani”, cum scria gazeta Constanța în 1906) plantați la începutul secolului al XX-lea în Grădina Publică, au avut viață scurtă, la fel și acacii globuloși din Piața lui 23 Noiembrie, plantați prin 1880 și tăiați la mijlocul anilor 1890, pentru a face loc primului Palat Comunal. (După unii, trei acacii ar fi supraviețuit până de curând în curtea din spatele clădirii ocupate azi de Muzeul de Artă Populară.) Mă gândesc și la arborii prevăzuți de peisagistul francez Jules Édouard Redont în proiectul său de amenajare a parcului taluzat din fața marelui cazino. Le-am văzut siluetele tinere în poze, dar nu știu nimic despre ei.
Blogul lui Alexe 