Superofertă

Azi am intrat în bodega de la colțul străzii ca să cumpăr bere pentru meșterii ce-mi fac niște trebușoare la casă. „Timișorrreaaana”, m-a îngânat vesel vânzătoarea și-a dispărut cu sacoșa printr-o ușă în curtea din spate. Am rămas singur cu doi românași care stăteau față în față la o masă și se oglindeau în luciul ghiurghiuliu al unor pahare. Lângă pahare o sticlă mare cu pelin de Ostrov. Amândoi de vârsta a doua, unul elegant, îmbrăcat în negru, celălalt uscat, dar vânos, în haine de camuflaj.

– O să vă fie bine și vouă dacă venim noi, zicea funebrul. Nu luasem aminte la nasul lung și pomădat până nu și-a ridicat ochelarii de soare pe creștetul capului. Avem niște surprize pentru voi.

– Eu nu vreau nimic, doar să ies la pensie, a mormăit celălalt.

– Ești teribil!! a izbucnit cătrănit primul. Păi, de ce crezi că am vrut să ne vedem? Asta vrem să ştim, nevoile voastre!! A subliniat „nevoile” de-am crezut c-o să rupă mușamaua și stinghiile mesei. Şi la pensionări lucrăm, normal. Ascultă, noi (iarăși accent ascuțit) vă dăm…

Fără vreun motiv anume, mă gândeam la povestea cu lupul care papă un berbecuţ, când un individ, intrat în salon pe acordurile candide ale ofertei, s-a așezat prompt la masa mușteriilor și l-a împuns cu ochii pe cel darnic:

– Mmmhei…, mie dă-mi o țuică!

Ochelarii cei noi

Mă aflam în anticamera cabinetului oftalmologic, când a ieșit medicul cu un băiat subțire și l-a rugat să facă niște pași de-a lungul holului luminat a giorno. Mie mi-a zâmbit, făcându-mi semn că vine el și rândul meu. Purta ochelari mari, cu rame grosuțe din plastic, după moda zilei, de băiat zic, și era cam șovăitor, dar binecrescut, s-a scuzat politicos, cu privire căprui-uimit-imploratoare, când ne-am ciocănit tare genunchii.

– Ei? a-ntrebat oculistul.

– Cooool, văd curbura spațiu…-timpului, a răspuns plimbărețul.

Cel mai frumos loc din lume

Un consătean, prieten din copilărie, îmi trimite câteva fotografii, digitale, desigur, cu satul nostru și împrejurimile lui. Ce cadou minunat!!, am uitat să vă spun că-s darul lui pentru ziua mea de naștere. Sunt fotografii făcute într-o dimineață limpede de octombrie, cu rouă și frunzișuri ce-abia începeau să se coloreze. Nu mai este cel mai frumos loc din lume, cum ziceam la zece ani, dar tot îl iubesc.

Deși pe ici s-a mai dărâmat, iar pe dincolo s-a mai construit câte ceva, recunosc cu ușurință fiecare colț decupat de camera amicului meu. Curți cu păsăret și câini, grădini, piscuri, vâlcele, garduri lăsate într-o rână, drumul vechii fântâni, școala (părăsită de câțiva ani, fiindcă nu mai sunt copii), monumentul, aproape ruinat, al eroilor din Marele Război, străjuit de ghiulele găurite de rugină, pădurea Călineștilor, livezi sufocate de buruieni, laharele de zgură aruncate lângă sat de oțelăria Târgoviștei, gura cimentuită a tunelului construit demult, de-un grup de pușcăriași, pentru a opri inundarea șoselei, micul cimitir, cu mormântul tatălui meu pe muchia coastei.

Știam că ulițele, chiar și cele înguste, au fost asfaltate recent (le-am și călcat vara trecută), dar tot mă smintește noua lor înfățișare, groasă, întunecată, aspră, inoportună. Privesc multe case și, cu toate că acoperișurile sunt cele dintotdeauna, îmi par mai pitice decât le știam. Nu poate fi unghiul fotografului. Mă întreb dacă le lipsește ceva și găsesc: antenele de televiziune ridicate pe prăjini lungi, în anii 1980, pentru a prinde, fără purici, serialul „Dallas” și campionatele de fotbal transmise de bulgari. „Undițele pentru pescuit cerul”, cum le botezase moșu’ Traian, vecinul meu de vizavi, care n-a avut niciodată un televizor.