24 de ore la Kustendje

Discuții

În primăvara anului 1841, scriitorul danez Hans Christian Andersen, plecat într-o lungă călătorie prin Europa, a petrecut un mic răstimp la Constanța. A venit de la Constantinopol, pe mare, și a plecat după o zi și-o noapte către Dunăre cu carul tras de „cai vioi, muntenești” pe valea Carasu. Ca despre toate locurile vizitate, Andersen a scris câteva pagini și despre cătuna aflată pe atunci sub stăpânire otomană și numită Kustendje.

Știm, de aceea, că așezarea i-a părut distrusă, distrusă ca și cum nenorocirea „s-ar fi întâmplat cu câteva săptămâni în urmă”, de fapt avusese loc cu mai bine de zece ani înainte (războiul ruso-turc din 1828-1829), că strada principală, destul de lată, era străjuită de biete case, jumătate dărăpănate, iar unica geamie era căzută și ea în ruine, minaretul din „scânduri văruite” abia înălțându-se timid. A vizitat o cafenea, cu „aspectul foarte sărăcuț, ca și musafirii ei”, și o colibă de tătari (în care a intrat de-a bușilea), cu acoperișul din trestie ajungând până la pământ și pereții din chirpici, negri, lucitori de la funingine. A tras la un han de pe buza falezei, unde „mugetele de tunet al valurilor” l-au ținut treaz întreaga noapte.

Una dintre îndeletnicirile locuitorilor, „grozav de zdrențuiți, cu bărbi lungi, turbane și caftane”, era „să adune gunoiul de pe stradă pentru a face foc, căci lemne nu se găsesc aici pe o întindere de mai multe mile”. Pe țărm a găsit „două sărmane animale moarte”, o barză, venită din țările calde pentru a muri aici, unde probabil se și născuse, și un câine mare, cu părul creț, aruncat desigur dintr-o corabie haínă, dintr-o arcă deviată. La tot pasul a întâlnit urme din trecut, „coloane de marmură și de piatră cenușie”, în plus, „la mai multe case acoperișul sau un balcon, atârnat deasupra străzii, erau sprijinite pe vreo bârnă de lemn, așezată pe un capitel antic de marmură”.

Dincolo de bătăturile neîngrădite de la marginea satului nu a văzut nicio casă, niciun fum, nicio turmă, „niciun punct manifestând viață”, doar o câmpie verde fără de sfârșit, care acoperea și rămășițele încă „destul de considerabile” ale valului lui Traian. Un călător întristat fără-ndoială. Și totuși, în aerul proaspăt al serii de mai s-a plimbat „de-a lungul plajei pentru a culege pietre și scoici”. Mă întreb dacă nu-i o lecție șoptită pentru a scăpa de amărăciune și istovire.

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s