Melc – Langston Hughes

Melc mic,
Visând te târăști.
Vremea și trandafirul
Asta e tot ce știi.

Vremea și trandafirul
Asta e tot ce vezi,
Sorbind
Misterul
Picăturii de rouă.

[Desen de Mircea Alexe]

Fata mea dragă!

O prietenă marchează Dragobetele invitând cititorii bibliotecii unde lucrează (și nu doar pe ei) să participe la un concurs de scrisori de dragoste. Evaluează originalitatea, caligrafia și alte cele, oferind premii frumușele în cărți. Ideea mă incită imediat, „Fata mea dragă!”, mă și văd scriind cu noul meu Platinum albastru de Chartres, cu peniță fină. Apoi îmi iau seama. În nici un caz nu aș vrea ca cineva, în afara iubitei, să-mi citească un rând măcar dintr-o scrisoare. O scrisoare de dragoste e o taină, o șoaptă ferită de orice ureche, o ceremonie într-o mansardă luminată pieziș, la care ușile sunt zăvorâte pentru întreg universul.

Mă gândesc să inventez la repezeală un „eu”, un personaj „destul de bine” și cu suflet tânăr, îndrăzneț, îndrăgostit lulea de-o ea veselă și frumoasă. Îl botez Bob și-l pun să scrie o scrisoare de amor. Merge, dar omul are tendința să exagereze, e limbut, demagog și se sparge în figuri de stil. În plus, scrie cu niște volute mari, chipurile e un tip generos. Îi trag un șut în fund lui Bob și-i arunc misiva la coș. Bob al doilea e serios și nițel sfios, scrie mai simplu, dar și mai greu. Taie mereu cuvinte, tot pune și scoate capacul stiloului de parcă-i e teamă că-l trage curentul. Încep să-mi pierd încrederea și-n el. Când termină și se semnează îmi dau seama că ceea ce a ieșit e producția mea personală și nu a lui, că m-am reîntors, fără să vreau, în vechea mea piele de măgar. Renunț, cu părere de rău, la concurs. Dar, cum-necum o scrisorică a ieșit, așa că o copiez fără ștersături pe-o foaie nouă și-o împăturesc cu grijă. La poșta din centru îi găsesc un plic simplu și o franchez loco. Când o-mping în burta cutiei poștale de la intrare, mă cuprinde o nerăbdare inexplicabilă.

Anne-Germaine

E minunat că, aşa dărăpănată cum e Constanţa peninsulară, încă ne poate surprinde în mod plăcut. Iată un exemplu. Dacă suntem atenți în plimbările noastre, putem descoperi la temelia unei case înalte de pe strada Nicolae Titulescu o mică „înfloritură” ceramică, încastrată în betonul frust. E un ansamblu de două cahle, lucrate manual, un disc roșiatic, smălțuit, decorat cu o pasăre, un porumbel aș zice, așezat pe-o creangă înflorită, cu capul întors și coada ridicată, ca și cum s-ar echilibra după o mișcare bruscă, deasupra unui dreptunghi, scobit în așa fel încât discul intră pe jumătate în el (ca un ou fiert în suportul lui), din același material și cu același smalț, înfățișând o lalea cu caliciul deschis. Surpriza e și mai mare când observăm o iscălitură scrijelită pe disc, încă un semn că lucrul nu e un flecușteț. Numele? Ușor de deslușit, „Germaine Vasilescu”, dar cine să fie această doamnă botezată franțuzește?

„Dicționarul artiștilor români contemporani”, publicat de Octavian Barbosa în 1976, ne spune că-i o artistă decoratoare, născută în Constanța, la 22 iulie 1896, că a urmat studii de artă la Paris și București și că a lucrat mozaicuri, decorațiuni interioare, dar în special ceramică. Florica Cruceru adaugă, în volumul „Artiști dobrogeni: un dicționar și mai mult decât atât” (Constanța, 2005), anul decesului ceramistei, 1985, al doilea prenume, Ana, și ne arată chiar semnătura ei, identică cu cea de pe zidul clădirii noastre.  Avem, prin urmare, creația unei artiste născute în urbe, dar ancheta nu s-a încheiat, măcar la încă o întrebare ar trebui să răspundem: ce caută lucrarea acolo?

Casa cu pricina, ca și cele din stânga și din dreapta ei, au fost construite de Anatole Magrin. Sau, dacă nu chiar de el, cu siguranță de urmașii lui. Magrin, francez get-beget, originar din regiunea Franche-Comté, a vizitat Constanța încă din timpul stăpânirii otomane, iar în 1878 s-a stabilit aici, într-un loc unde totul era de făcut. Avea 20 de ani. Trebuie să fi învățat ce și cum despre fotografie de la unchiul său, Emil Carré, fotograf instalat la Galați, deoarece curând și-a deschis el însuși un atelier în Constanța. Fotografiile lui au fost extrem de apreciate în epocă (nu mai vorbesc de prețuirea ce li se acordă astăzi), regele Carol I acordându-i, către sfârșitul secolului 19, titlul de furnizor al Casei Regale. S-a căsătorit în capela catolică pe locul căreia s-a ridicat mai târziu cunoscuta Biserică Sfântul Anton și a avut cinci copii: Armando, Martial, Marie-Louise, Marie-Elyse și Anne-Germaine. Cea din urmă s-a căsătorit cu un ofițer, Christea Vasilescu, comandant al Școlii Militare de Infanterie „Principele Carol” de la Sibiu în anii 1920, general și șef de corp de armată în al doilea război mondial.

Anne-Germaine a copilărit în casa de pe strada Romană (azi Revoluției din 1989), unde tatăl ei își amenajase atelierul fotografic, însă trebuie să-i fi plăcut și clădirea suplă, modernistă, cu ferestre mari nu doar spre vechea și foarte eleganta stradă Titulescu, ci și spre fața grea, chinuită a portului, casă căreia a ținut să-i scrie cu email un extraordinar catren.

Logica și libertatea

Revăd cu încântare „Măcelarul”, filmul din 1970 al lui Claude Chabrol, care-mi aduce aminte, între altele, o replică pe care-am folosit-o într-o vreme în fața celor ce se mirau ce draci am avut de-am plecat din armată. „Am fost cincisprezece ani în armată”, zice Popaul, personajul principal masculin, la începutul filmului. „Ei bine, în armată sunt două lucruri pe care le iubești, fiindcă nu le ai: logica și libertatea.” Am spus-o, apăsat sau relaxat, reducând, pentru respectarea adevărului, perioada la zece ani și construind pe baza ei un mic argument, dar n-am reușit să micșorez nimănui, c-o umbră de fărâmă măcar, perplexitatea.