Arhivele lunare: martie 2021

Microcosmos

Discuție

Toporașii care primăvara trecută amenințau să ne umple grădina s-au retras acum, în mod neașteptat, în câteva locuri, și acelea relativ mici. S-au tupilat cuminți în jurul ciufului de floarea-miresei, a tufei de trandafir și a doi  brăduți foarte tineri, foști pomi de Crăciun. Au rezistat însă foarte bine variațiilor mari de temperatură, înghețului din unele nopți, chiciurei și zăpezii așezate în martie, rămânând înmiresmați și proaspeți. Mirosul lor fin ajunge în valuri la mine. Mă las în genunchi și îmi trec mâna peste firele covorului lor. Cu ochii la nivelul solului descopăr uzura blajinelor căpșoare, ciupite, cu margini decolorate sau cu pete foarte închise la culoare, ca și cum ar fi fost retușate cu cerneală violet, răsucite până la schimonosire, găurite, sfâșiate, știrbe.

O călărire în zori

Discuție

Peste zi l-am văzut pe Cristian Hrubaru, realizatorul radio, răzgâindu-și motocicleta, o Indian lungă și joasă, de culoarea colastrei fierte. Într-un filmuleț postat pe feisbuc, desigur. Cu o combinație de apăsări și învârtiri de butoane, rockerul a trezit-o din somnul lung, iar „Căprița”, așa o alinta el, a-nceput să bombăne imediat, vizibil nemulțumită.

Noaptea însă, spre dimineață mai exact, am privit-o de aproape și am mângâiat-o eu însumi, dar n-am pierdut vremea cu drăgăleli, am urmat algoritmul de pornire învățat de cu zi, am încălecat-o și duși am fost. Era impetuoasă, bucuroasă, strașnică. Cât ai bate din palme ne avântam pe drumuri străjuite de garduri vii, agreste, pline de corcoduşi înfloriţi. Soarele ne lumina de lângă orizont, ziua abia începuse, niciun vehicul și nicio denivelare pe șoseaua întinsă înainte ca un preș proaspăt spălat. Cănăfeii lungi, din piele moale de pe coarnele Căpriței îmi jucau pe antebrațe. „Get your motor runnin’/ Head out on the highway/ Looking for adventure/ In whatever comes our way…”, fredonam fericit, dându-i bătaie printre garduri joase de piatră (peisajul se schimbase). La un cot a apărut și domnul Hrubaru, alergând printr-un lan galben de rapiță, roșu la față, agitându-și brațele și picioarele, ca o sperietoare de ciori pleznită de rafale de vânt. L-am auzit zicând ceva de poliţie, „Pârâcios nesuferit!”, i-am strigat și era cât pe ce să mă opresc să-i trag niște pumni. „S-a dus pe sfârlă aventura mea”, mi-am zis în timp ce pedalam din greu, Indianul devenise un Pegas cu șaua lungă, iar în față se înălța o pantă abruptă.

Chitară, violoncel, mandolină, banjo

Discuție

Soția mea are o nouă feblețe muzicală: The Dead South. E-o trupă canadiană, așezată de specialiști în sertarul bluegrass, orice ar fi asta, ce aud eu e un soi de country cântat la instrumente acustice cu coarde: chitară, violoncel, mandolină, banjo. Și aud des, foarte des, cei patru muzicieni, sau cinci, în funcție de melodii, tineri și mai puțin tineri, oricum foc de simpatici, sunt, de câteva săptămâni, aproape ubicui în casa noastră. Soția a-nvățat cum să-i dibuiască pe youtube-ul de pe telefon și-mi împănează fiecare oră cu cantatele lor, îmi beau cafeaua în tărăboiul lor melodic, toc ceapa și păstârnacul în ritmul solourilor lor, mă bărbieresc, iar ei îmi freacă veseli timpanele. Mă trezesc cu ei și mă culc cu ei. Ba Miaunica, mâța noastră care-a primit ausvais să petreacă serile înăuntru, s-a obișnuit într-atât cu ei încât, dacă se opresc o clipă din cântat, își înalță capul dintre perne și exclamă uluită: Miau!! Am spus se opresc? Da, se întâmplă, atunci când bateria telefonului își dă, epuizată, duhul. Power play-ul este concertul susținut de Nate, Scott, Danny și Colton în vara lui 2019 la incredibilul amfiteatru Red Rocks din Colorado, Statele Unite.

Admit că-mi plac și mie, dar… „Nu-i cam mult?” îmi întreb nevasta. „Nu, nu, nuuu… We’re going faster and he’s saying slow down/ And I say no and he’s saying slow down”, adaptează ea binedispusă. Mica ironie e că eu însumi i-am făcut cunoștință cu trupa de „iarbă albastră”, nu mi-aș fi imaginat că va avea un așa succes monstruos.

Însă, acum două zile, când mă întorc de la serviciu, găsesc casa tristă și tăcută, ca o clasă de elevi în fața unei întrebări grele și cu miză. Sau ca lacul de la ieșirea dinspre sud a Central Park după ce-au plecat toate rațele cine știe unde. Fără vreo introducere, soția îmi zice că favoritul ei, Danny, violoncelul, a fost nevoit să părăsească The Dead South: câteva fete l-au acuzat că a dat cu copita în hârdău acum câțiva ani, în prima tinerețe. Jubilez nițel, disimulat desigur. Îi șterg lacrimile și-i spun că ăsta nu-i motiv să le evităm arta, „frumosul în mișcare”, dar că se cere o măsură, uite la ce duce pierderea controlului, uite la ce duce excesul! „Bun, zice ea, atunci Banjo Odyssey și după, concertul Red Rocks.”