[Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților”]

Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților” de Magda Isanos
pe pagina de gardă chipul incredibil de frumos, sclipitor al autoarei
chip pe care-n adolescență îl asemuiam cu portretul poeziei înseși
mi-am luat cana de cafea aburindă
și m-am lungit pe șezlong sub părul înflorit. Trase
dintr-un caier de la miazănoapte de briza ușoară
fire albe treceau fără grabă peste fața soarelui
lumină – umbră – lumină – umbră și piele de găină
citeam „Mai erau atâtea grădini de cules…
aș fi ’mpodobit pân’ la fund
blidul acesta rotund”
și pe hârtia îngălbenită a tipografiei Ministerului Artelor din 1945
a aterizat o albină,
lucrătoare în pauză de cules, avidă, ca și mine, de-o
plimbare pe aleile versurilor
am tras cartea mai aproape și-am privit insecta
tăvălită toată prin pulberea staminelor
purtându-și bulgării imenși de polen în corbicule
am tot așteptat-o să termine pagina
ca să pot trece la următoarea
dar aici, la 34, căuta ea ceva, un lucru anume (se mișca tot mai frenetic)
pe când așezam încetișor cartea deschisă în iarbă
jarul dorului cobora pe sfori piezișe, întinse între amintiri.

Tuns, frezat

M-am luat cu alte treburi o vreme (câțiva ani, de fapt) și tisa noastră şi-a făcut de cap. A crescut mult și alandala, s-a înălţat şi s-a lățit diform, luând lumina și otrăvind aerul arbuștilor timizi din preajmă (toate părțile tisei – lemn, ace, semințe – sunt toxice). Primăvara asta am pus-o însă pe agendă. Hârşti, hârşti, am încercat foarfecile cele noi și robuste în pleata ei îmbâcsită: Îți arăt eu cine-i șeful aici, Verde-Căpcăun! Fiindcă site-urile de specialitate susțin că un grădinar răbdător și cu imaginație poate să dea arborelui de tisă aproape orice formă își dorește și fiindcă eu sunt un grădinar răbdător și cu imaginație, am decis să o aranjez ca pe-un balon cu aer cald, umflat și ținut la sol de funiile răsucite și solzoase ale tulpinii. Ca orice meșter adevărat, am avut și un ucenic, băiețelul simpatic și isteț al vecinilor dinspre nord. „Ai ratat o creangă mică în spate!! Mai ia de sus, te previn, nu e bine așa, vecinu’!”, m-a ghidat el de dincolo de gard, semn că i-am predat cum trebuie lecția. La sfârșit, obosit, prăfuit, cu câteva degete însângerate și cu obrazul înțepat, am ascultat verdictul învățăcelului meu: „E ca o chiflă mare, dar grozav ce ne-am distrat”.

Domnu Truică

În octombrie 1940, domnul Daniil Truică, în vârstă de 36 de ani, născut în Roșiorii de Vede și domiciliat în Constanța, s-a adresat Ministerului Justiției cu solicitarea expresă de a-și schimba patronimul. (Spun din cele citite într-un ziar din epocă.) Da’ ce avea domnule, numele Truică?, îmi vine să-l întreb. În copilărie am auzit de câteva ori cuvântul „truică” (cu accent pe i), folosit, cred, de același om, nea Paul al lui Barbuc, consătean mucalit și sfătos, cu sensul de șaretă, trăsură cu două roți, trasă de un singur cal. „Uite-l și pe Budulaie cu truíca lui muzicală!”, zicea el despre veterinarul comunei, chemat de vreun gospodar să-i salveze purcelul bolnav. (Șareta lui Budulaie scârțâia din toate încheieturile.) Cu acest înțeles, cuvântul e uitat cu desăvârșire astăzi. Să fi fost altfel în 1940? Dacă da, nici vorbă să fie un nume îmbălat, ci-i cuviincios și, mai mult, expresiv, evocând drumuri de țară și tovărășia cu un animal uimitor. De ce să renunți la el? Să însemne și altceva? Eu unul nu am găsit. Trebuie să fie ceva la mijloc.

Un motiv e sugerat chiar de apariția știrii în presa constănțeană. Ministerul Justiției a publicat-o nu pentru a informa publicul despre decizia concetățeanului lor, ci pentru ca „cei ce doreau să se opună să o facă”. Dacă omul nostru, schimbându-și numele, voia să îngroape un trecut dubios, era probabil ca cineva să ştie câteva lucruri despre asta şi era poftit de autorități să le spună deschis. Dacă trecutul era doar trist, atunci nu era nici o problemă. Și-ar mai putea fi ceva. Câți dintre noi, auzind un anumit nume, nu ne-am spus: „Cât e de frumos! Mi-ar fi plăcut să mă cheme așa!”, dar n-am avut îndrăzneala de a-l îmbrățișa oficial. Noi n-am avut, dar d-l Truică  poate că da. Numele pe care ținea să-l adopte e unul grozav, un nume ce trimite la flori splendide, parfumate, elegante și catifelate, fără a fi mălăiețe, ci viguroase, spinoase la o adică. În plus, e un nume lung, deci mai credibil, și nițel melodic: Trandafirescu. Totuși, la ce bun? „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum îi spui, exală-acelaşi scump parfum”.