După ore

De când s-au deschis efectiv școlile, în fiecare zi către prânz, platoul din fața bibliotecii se umple de lume. Sunt părinți, bunici, dădace care așteaptă să sune soneria școlii „Dan Barbilian” de alături, pentru a-și recupera prichindeii, mai învățați cu un genunchi al broaștei. Printre ei, o tânără minionă însoțită de un cățel în lesă scurtă. Mic, alb-pufos, timid, nerăbdător, se lipește de picioarele stăpânei și privește fix, în lungul aleii dintre clădiri. Când își simte prietenul scăpat de păsurile lecțiilor, sare, se zbate – cerând, și primind, libertate – și aleargă fără frică în întâmpinarea lui. Uuu, ce bucurie!! Azi cățelul a lipsit. Femeia a fost prezentă, dar pufulinul ia-l de unde nu-i. L-am căutat îndelung prin pădurea de picioare și pe de lături, poate-a primit liber mai devreme, mi-am zis, însă degeaba. M-am întristat, nu m-am putut abține să mă gândesc la ce-i mai rău. Băiatul cu față roșie a apărut printre primii școlari, ca de obicei, și la fel de vesel. A abandonat ghiozdanul și, privind în sus către mama lui, și-a împreunat mâinile, parcă cerșind. Din geanta argintie, imensă, strânsă la piept de femeie s-a ițit un căpșor îmblănit, tărcat și miorlăit: o mâță. Cred că vin cu rândul la întâlnire.

Pozne regale

Sobru, calculat, imperturbabil, riguros, punctual, solemn (purtând și în somn coroana pe cap, figurat evident), extrem de atent la protocol și oripilat de familiarisme, distant, rigid. Fără haz, fără prieteni, fără favoriți, fără amante (Ioan Scurtu dixit). Așa îl înfățișează contemporanii și, în siajul lor, istoricii, pe Regele Carol I. Un soi de robot s-ar zice. În volumul de memorii al Zoei Cămărășescu (Amintiri, editura Vitruviu, 2003) găsesc însă câteva mărturii care, slavă Domnului, înmoaie chipul oțelit al monarhului și-i edulcorează acreala. (Zoe Cămărășescu a petrecut mult timp alături de familia regală, fiind fiica Zoei Bengescu, vreme de patruzeci de ani doamnă de onoare a Reginei Elisabeta.)

Regele nu avea favoriți? Ba bine că nu! Era topit după nepotul lui, Principele Nicolae, al patrulea copil al viitorului rege Ferdinand. Pentru Nicolae avea, zice d-na Cămărășescu „toate slăbiciunile la care renunțase pentru alții”. Principele sturlubatic îl urma pe rege peste tot, „îi povestea toate prostiile și toate copilăriile care-i treceau prin cap. Vesel, expansiv, glumeț, inventiv, Nicolae dădea bătrânului suveran ceea ce nimeni pe lume nu-i mai putea da, de când își pierduse unicul copil: impresia că era iubit și atâta tot”. Iar regele intra deseori în jocul lui, „toate poveștile lui Nicolae îl înveseleau nespus de mult pe unchiu, care, la rândul lui, încerca să-i facă farse.” Regele se ținea de farse?!! Iaca poznă! Puteți să credeți una ca asta? Și ce fel de farse? Îi punea dulceață în șoșoni? Nu știm, poate și asta, știm însă de altele, povestite de d-na Cămărășescu. Odată, după o ceremonie scorțoasă, regele a sosit în Constanța, la Cuibul Reginei din port, cu trăsura de sărbătoare. „Trăsura de gală à la Daumont”, scrie Zoe Cămărășescu, iar asta înseamnă nu doar că trăsura cu blazonul regal era gătită cu cocarde și cănăfei, ci și că era un anumit tip de atelaj: era deschis, avea o singură banchetă, orientată spre înainte și nu avea capră pentru birjar, oferind astfel ocupanților o perspectivă neobstrucționată a locurilor străbătute, avea patru cai, doi rotași și doi înaintași, era condusă de doi surugii (vizitii călare pe caii de pe partea stângă) și era însoțită de lachei în livrea, tot doi, așezați pe coșul din spate. Se-nțelege că era o apariție splendid-rarisim-uimitoare.

Micul Principe Nicolae era și el în Constanța, la Palatul Regal. Informat că unchiu va sosi din clipă în clipă cu caleașca de gală, îl aștepta nerăbdător în grădinița cu arbori tineri din față. Ei bine, regele a urcat-o frumușel pe domnișoara Zoe (nu avea probabil mai mult de 15-16 ani) în caleașca regală și a ordonat postilionilor s-o pornească pe drumul drept, „căci așteaptă Nicolae în curtea Reședinței și vreau să-l păcălesc”, i-a spus sobrul, solemnul, rigidul Rege Carol I duduiei Zoe. „Cu inima în călcâie și cu nasul în pământ m-am urcat în faimoasa trăsură”, notează ea. „Piața Ovidiu era un furnicar de oameni. Toată lumea întorcea capul. Unii salutau, alții păreau la început, profund mirați dar, din respect pentru trăsură ridicau pălăria. Ce trebuia să fac? Să răspund la saluturi, să trec mândră și oarbă prin mulțime? […] Rareori am trecut printr-o mai grea încercare. Și toate astea, ca să-i facă glume unchiul nepotului!” Cât despre unchiu, el a fumat fără grabă o țigară, s-a învârtit șugubăț și a luat automobilul, pe un drum ocolit, către palatul proaspăt construit pe strada Traian, să-i surprindă mutrița nepotului său.