În care scap de fierul vechi

Discuții

O țigăncușă mă strigă la poartă și mă-ntreabă dacă n-am cumva niște fierătaie de care vreau să scap. Ba bine că nu! Convenim însă să revină, am nevoie de un răgaz să scotocesc după ele, așa că stabilim o zi și chiar o oră anume. „Vin, domnu’, exact când ziceți!” îmi promite serioasă. Nu apare la întâlnirea programată, ci vreo două săptămâni mai târziu, într-o dimineață, foarte devreme, când toți ai mei, inclusiv eu (în concediu fiind), dormeam duși. Cu ferestrele deschise, desigur. Vocea pirandei, proaspătă și luminoasă ca o coasă bine ascuțită, subliniată de gama ordonată a unei țevi ce încearcă să ia vopseaua de pe zăbrelele din fier forjat ale porții noastre, ne ridică repejor din așternuturi, către curații zori de zi. And I think to myself, what a wonderful day! Femeia nu vine singură, ci împreună cu un puradel slab și murdar, dar foarte voios (responsabil de fondul muzical) și, dacă mă uit bine, un altul în burtă, e gravidă.

E încântată de cele ce-i ofer, un calorifer scos din uz, cercurile vechilor butoaie de vin ale socrului meu, o chiuvetă grea de fontă, o troacă de porci încă și mai grea, un cazan ruginit, niște tigăi și oale care și-au trăit traiul. Nu refuză nimic, aducem totul în stradă lângă mijlocul ei de transport: un cărucior de copil. E pedantă, calculată, vânjoasă, în ciuda aparențelor, experimentată, într-un sfert de ceas construiește pe trăsurică o pagodă de strâmbături metalice, o foarte interesantă instalație artistică, probabil deloc inoportună în rondurile parcurilor constănțene. Și copilul? Îl așază într-un ham simplu făcut dintr-o eșarfă decolorată și îl saltă cu o mișcare scurtă pe umeri, cu fața spre înapoi. Mă roagă să-l apăs bine, în timp ce ea își leagă strâns eșarfa pe piept. Mă uit după ei o vreme, ea adusă în față, împingând cu băgare de seamă gabarit-depășitul, iar prichindelul, lipit de cocoașa ei, salutându-mă cu ambele mânuțe în care ține ceva, niște farfurii, bolurile de inox pe care le-am cumpărat recent pentru nou veniții noștri pui de mâță.

8 răspunsuri »

  1. si uite asa ai daruit, fara stire, si farfurioarele pisoilor cei tineri; si nici ca poti sa te superi pe puiul acela de om! eu zic ca ai facut facut o afacere buna; vine vremea cand lucrurile vechi trebuie sa o ia pe alt drum; zau!

    • Îmi plac enorm vechiturile. Chiar și cele care nu mai pot fi utilizate, chiar și cele fără valoare, fiindcă au un locșor în amintirile noastre. Dar sunt totuși lucruri, ocupă spațiu, iar plecarea lor aduce promisiunea venirii altora.
      Da, mi-a cam părut rău de farfurii, le și personalizasem. 😦

      • Si mie! Si noua! Putem reutiliza imens, dar societatea moderna e prea snoaba sa o mai faca suficient. Si vechiul restaurat are si farmec. Noi reutilizam la greu. In acelasi timp, iti inteleg bucuria reexaminarii, revizuirii, reorganizarii. Si noi trecem prin asta periodic. Chiar acum trec prin carti. * Despre castronelele personalizate … wow! fancy, dar gasiti voi ceva mai vechi, mai ciobit, mai uitat sa folositi pentru pisoi.

  2. Îmi plac enorm lucrurile restaurate, mici, mari, colosale. Și-mi place să migălesc eu însumi la unele, pentru a le prelungi viața: jucării, stilouri, cutii de tinichea pentru bomboane, obiecte casnice, geamantane. Am încercat și la ceasuri, dar e prea greu.
    Pisoii au primit desigur alte farfurioare și le ling cu aceeași ardoare. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s