Uitare

Octombrie
întâmplările verii
neauzite sub o pojghiţă de supărare

[Fotografie de Liana Barbu-Ciocoiu]

Nănașul

Un păianjen și-a întins firul de mătase pe-o distanță de mai bine cinci metri în grădina noastră, între streașina căsuței de lemn și o ramură a bradului alb. Cum? El știe, nu m-aș mira să fi-ncălecat temerar o pală de vânt, una dintre cele care ne-au zburat pălăriile la începutul lunii. La capătul dinspre copac și-a țesut o pânză mare, deasă, robustă. Nu m-am supărat deloc și-am ținut departe de el soția-mi suferindă de arahnofobie și degrabă vărsătoare de zeamă de Killtox pe orice păianjen prins pe radar. Câteva zile am trecut cu băgare de seamă pe sub capcana lui lipicioasă și i-am înregistrat prăzile: muște de mai multe culori și mărimi, inclusiv muște-macara cu picioarele lor lungi, o libelulă cu corpul pal-gălbui, o lăcustă, albine (vai!), niște gândaci lucioși, câteva ploșnițe verzi (bravo, arahnidă!!), gândaci soldați, fluturi, chiar un tăune mic. Unii ghinioniști erau boțiți și înfofoliți, „încuiați ca-ntr-un coșciug”, alții… Dar să lăsăm asta. O dată l-am zărit și pe el, stăpânul atmosferei dintre coroanele copacilor, ascuns într-un smoc des de ace tari, atent la vibrațiile gutelor sale fine. Azi după-amiază însă, când a ieșit soarele, l-a lovit nenorocirea. O pasăre mică, dar foarte isteață, cu spatele gri și gușa portocalie, un măcăleandru probabil, a sesizat ocazia. Din câteva zboruri i-a furat prăzile cele mai mari și i-a zdrențuit prețioasa țesătură. Nașul și-a găsit nănașul.