La băi

Într-una dintre zilele pârlite ale lui august 1928, domnul Octavian Filimon s-a scuturat de talaș, a încuiat atelierul de tâmplărie, apoi și-a pus haine curate, de oraș, și-a scos creionul de după ureche și a plecat să facă băi de mare. Nu s-a suit în trenul pentru duna îndepărtată a Mamaiei, ci a luat-o pe jos către mica și povârnita plajă Trei Papuci, de sub vila prințului Știrbey.

S-a prăjit și s-a bălăcit fără griji, marea era cuminte ca o rindea tocită. A flecărit cu niște dudui sfioase și a făcut sprinturi pe nisip alături de câțiva tineri. Braga și lucumul cumpărate cu doi bănuți de la un precupeț turc i-au uns gâtlejul și i-au calmat liturghia mațelor. Ca mai toți plajiștii, se afla atât de aproape de fericire, când gura i s-a uscat din nou și faleza i-a căzut în cap, toate, absolut toate hainele îi dispăruseră. Colac peste pupăză administratorul stabilimentului băilor îl presa să-i returneze costumul de baie. Se prea poate ca omul nostru să se fi gândit că a ajuns în situația lui Nică al lui Ștefan a Petrei din „La scăldat”, doar că el nu avea prin ce grădini cu păpușoi să meargă tupiluș până acasă, în strada Avram Iancu nr. 9, pentru a evita privirile haramninilor de constănțeni. În cele din urmă, îngerul lui a găsit o scăpare, atins de drama goliciunii, un vilegiaturist generos i-a dăruit o cămașă lungă și largă. Povestea nu se încheie însă aici. A doua zi, domnul Filimon a zărit în forfota de pe Ștefan cel Mare un cetățean c-o pălărie cam mare pe cap și nițeluș cunoscută. Și nu doar pălăria, ci toate hainele insului i-au părut cunoscute. L-a înhățat de ciuf și l-a dus la poliție. Era hoțul.

Unduire

O duduie subțire și elegantă pășea încet pe-o alee a parcului Mircea. Mai bine zis aluneca, ascunse de poalele fustei, picioarele păreau că mângâie trotuarul pepit de frunzele căzute. M-am gândit la povața unei gheișe bătrâne către una foarte tânără din Memoriile lui Arthur Golden: „O femeie, când merge, trebuie să dea impresia de valuri unduind peste un banc de nisip”. Am pus fără să vreau frână și-am rămas în siajul parfumului ei. Nu m-a simțit, zău c-ar fi trebuit să mă fac detectiv.

„Raport al domnului I. Alexe despre hoinărelile doamnei X, luni, 1 noiembrie 2021.

S-a trezit devreme, a hrănit și alintat toate pisicile locului.
A ieșit târziu în oraș, fără mașină și fără vreun plan anume. La mica inspirație. Pardesiu descheiat, fustă lungă, plisată, capul descoperit.
A înconjurat fântâna florii de lotus și a mângâiat capetele tuturor dragonilor, ca și cum ar fi vrut să le dea viață și așa mai departe.
În colțul bulevardului, a dat târcoale găleților cu flori și și-a cumpărat o crizantemă roșie.
A intrat pe stânga în cofetăria Cireașa de pe tort; un sfert de ceas a ronțăit la un soi de lămâiță.
A cotit pe Ion Bănescu, apoi pe Decebal. A mers până-n capăt, apoi pe poteca de lângă Casa artiștilor plastici, pe muchia falezei. A stat o veșnicie privind marea agitată, vapoarele și celelalte. (Ca s-o pot vedea a trebuit să intru în curtea pictorilor și să-mi fac de treabă c-un ciot de mătură.) Telefonul i-a sunat insistent, dar nu a răspuns.
A luat-o pe Eminescu și s-a oprit sub balconul din lemn de la numărul 5. I-a făcut poze, multe poze.
L-a salutat pe Jean Constantin cel de bronz, de la intersecția cu Smârdan, ca pe-o veche cunoștință, a traversat pe lângă liceu și a luat-o agale prin parc. Am urmărit-o discret.
Dintr-un motiv anume s-a oprit brusc. Ca să nu mă deconspir am depășit-o țeapăn, privind castanii și celelalte. După cinșpe metri m-am oprit să mă leg la șireturi. Era în același loc, privindu-mă mirată.” Halal detectiv!