Lulea și clătite

— Vezi că s-a oprit de-un secol mașina, mi-a strigat soția din bucătărie. Scoate și tu rufele. Dacă vrei clătite…, a adăugat, dar nu era deloc nevoie, eu mai tot timpul o ascult.

Am luat ligheanul, am scos bulzul de haine din gura mașinii de spălat și-am ieșit în curte. Am șters bine sârma, du-te-vino, apoi am început să sortez și să agăț: ciorapi, tricouri, fuste, căciuli, „pantaloni funcționali” (am aflat de curând termenul ăsta, sinonim, la cererea persoanelor delicate, pentru teribilul „izmene”). Bulibașa de pe strada mea a trecut prin fața casei chiar când agățam chiloții. M-a privit și și-a coborât sprâncenele. Bulibașa are o mustață groasă pe oală și e un tip greu de mulțumit, mereu țipă la nevastă și copii. Când am terminat, am dat o tură prin bucătărie, clătitele formau deja un teanc năltuț și bine-mirositor.

— Valea! mi-a zis dolofănica mea drăguță cu ochi verzi. Te-am văzut râzând afară și mă bucur, am trecut îndeletnicirea asta în caietul tău de sarcini.

— Nu mă opun, dar să știi că am râs fiindcă mi-am amintit o poezie nostimă. Vrei s-o auzi? A dat din cap, dar nu m-am grăbit. I-am spus că o costă o clătită, „doar o clătită”. Și-a văzut de treabă.

— Poate după ce aud. Cum se cheamă?

— „Zi vântoasă”, ca ziua de azi. De Charles Simic, un american, parcă. Mi-am dres vocea:

„Două perechi de chiloți,
Una albă și cealaltă roz,
Flutură în sus și-n jos
Pe culmea rufelor,
Spunând întregii lumi
Că sunt îndrăgostite lulea.”

— Îndrăgostite lulea, zici? A luat un rotocol auriu și l-a uns cu gem de caise. L-a rulat și mi l-a oferit.

Ronț

Una după alta pisicile noastre și-au pierdut pofta de mâncare și, mult mai grav, pofta de viață. Stăteau una-ntr-alta în poziția cozonacului, cu nasurile uscate și ochii urduroși, torcând încontinuu, răspunzând vag chemărilor și dezmierdărilor. Medicul veterinar a recunoscut răceala și le-a prescris perfuzii, antivirale și antiinflamatoare. Încet-încet și-au revenit, cu excepția Miaunicăi. Singurele momente ce aminteau de hiperactivitatea și limbuția ei ascuțită de odinioară erau cele în care încercam s-o facem să înghită pastilele. Atunci ne făcea atenți că încă are dinți și gheare și că-n a ei lăbuțe mai curge un sânge de pisic. Acum două nopți, m-a trezit un zgrepțărit ușor la ușa dintre dormitor și camera ad-hoc a mâțelor. Era Miaunica. Am vrut s-o prind, dar s-a ferit și a luat-o încetișor înapoi. S-a oprit lângă farfuria cu turtițele ei preferate, câteva zile bune nici măcar mirosite. Și-a băgat botul și a ronțăit nițeluș. S-a uitat spre mine de parcă voia să-mi spună „Vezi, acuș pot!”, apoi a luat calea culcușului.