Accidentul

Am fost martor la accident. Nu m-a atins, dar am tras o sperietură grozavă, sfărâmăturile m-au ratat milimetric. Cine, unde, cum? Stați olecuță, să-mi trag sufletul. Uhhh!! Pe aleea din spatele pieței cartierului Km 4-5, un lanț de evenimente, desigur.

O doamnă elegantă, cu șepcuță de comandant de vapor, așezată ștrengărește pe-o sprânceană, se oprise lângă un lighean cu verdeață și cerceta din ochi oferta. În jur du-te-vino și-un zumzet vesel, deh, ca la piață, duminică dis-de-dimineață. La un moment dat, căpităneasa s-a tras nițel înapoi și s-a aplecat către chitele de pătrunjel, ca pentru un salut japonez. Mișcarea a surprins-o pe-o tânără cu trăsături orientale, care-a trebuit să fandeze spre stânga s-o evite. Din sens opus, făcea slalom printre somnoroși un tip grăbit, cu-n pepene baban și lunguieț în mâna dreaptă, ridicat în dreptul umărului precum o ganteră. Spun astea în linii mari, fiindcă nu venisem să port oglinda prin piață, ci cu treabă, cu listă strictă de cumpărături și bani drămuiți.

Duduia și grăbitul s-au pomenit piept în piept. „Pardon!”, a strigat ea. A fost prima explozie. Mi-e greu să explic, dar eu am văzut o reacție voluntară: grăbitul a zvâcnit mâna ca și cum a vrut să arunce pepenele. Vi se pare incredibil? Dragă Doamne, da’ de ce nu?! Omul s-a simțit vinovat și, galanton, a eliberat calea fetei. Mă rog, să zicem că i-a scăpat. Fructul a descris o parabolă scurtă și a bufnit pe caldarâm sub privirile noastre uimite și în mijlocul unei păduri de picioare. Papucei și bascheți, catalige fine, pulpe păroase, pantaloni, tricouri, fuste vaporoase, ba și vreo două-trei mutre s-au mânjit brusc de must și miez roșu, aromat, dulce, delicios și lipicios, ca după o bătaie cu plăcinte.

Cărți pentru ardeleni

Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu povestește că prin 1895 – ’96 s-a pomenit în biroul său de la Consiliul de Război din Constanța, unde era substitut, cu o făptură ieșită din comun: un țăran ce semăna, „parcă erau frați”, zice Dobrogianu, cu cei trei martiri sfâșiați pe roată la 1785. Numai nervi și oase, bronzat la față și pe „mâinile noduroase”, cu „vinele ca niște sârme de telegraf și foarte pronunțate, parcă sta să țâșnească sângele din ele”, omul purta, deși era miezul verii, „o sarică mițoasă, cioareci de lână, iar pe cap o căciulă țurcănească, fostă albă în tinerețea ei, acum fumurie, de murdară ce era”. În spate ducea „un sac în forma sidilelor de brânză”. „Vorbăreț nevoie mare, de-i tăia gura săbii nu altceva” și cu „ochii străfulgerând scântei”, venise la tânărul ofițer să ceară… cărți românești. „De istorie mai ales, că mult sunt căutate  peste munți”, l-a rugat el. „Uite, le pun în sidilă și mă furișez pe potecile munților, ferindu-mă de fișpanii ungurești și le împart fraților mei în Ardeal, că nu-i voie, ferit-a Dumnezeu, să ducem cărți românești dincolo.” Numele țăranului? Badea Cârțan.