Succesiune

Într-una din zilele lui august 1936, câțiva soldați s-au apucat să sape, pe latura dinspre mare a curții  Regimentului 34 Infanterie din Constanța, o groapă pentru gunoiul cailor de trupă. Hârleț după hârleț și hârști, la un moment dat, au descoperit un mormânt, un mormânt stingher, cu pereții și acoperământul din lespezi solide de piatră, dar cu fundul din pământ bătătorit. În interior sfărâmături de oase și de ceramică. Poate și altceva, însă cătanele nu și-au bătut capul cu investigația, au înlăturat cu heirupuri plăcile grele, au cules trei-patru osișoare și le-au aruncat lângă zidul unei barăci, după care au dat zor cu săpatul, să nu-i prindă a noua suliță a zilei și sudalmele sergentului de serviciu.

Vestea descoperirii a ajuns totuși, după o vreme, la urechile profesorului Ioan Micu, director al Muzeului Regional al Dobrogei, care s-a grăbit spre cazarma infanteriei. Din nefericire, tot ce-a putut face harnicul protector al vestigiilor tomitane a fost să privească melancolic grămada mirositoare de băligar și veselul roi de muște. După război, Regimentul 34 a fost desființat, iar pavilioanele lui ocupate mai întâi de Armata Roșie, apoi de diferite instituții locale. În 1998, pe locul fostei gropi de gunoi și a misteriosului sepulcru s-a ridicat clădirea cu iz brutalist a Bibliotecii  Județene Constanța.

Furnici

Coborându-mi privirea de la norul mare și alb ce ascunsese soarele binevoitor – îmi beam cafeaua în grădină, cuibărit în vechiul scaun de regizor – am zărit la picioare o furnică ce trudea: căra printre firele de iarbă și pe deasupra frunzelor îngălbenite, către mușuroiul care nu se vedea în preajmă, o sămânță de păpădie. Știți puful pe care-l suflam cu putere în copilărie, ținând în minte o dorință fierbinte, despre care credeam că se va împlini? O astfel de parașută deschisă, înaltă și țeapănă ținea drept în sus mica insectă maronie.

O pierdusem din ochi când, pe același drum, alte furnici, mai bine de o duzină, au apărut cu voioșie matinală, ținând fulgi de păpădie în mandibulele lor chitinoase. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că purtându-și prin fața mea flamurile înalte, mă salută, îmi dau onorul. O legiune de jandarmi, ori mai degrabă un stol de străjeri care mă recunosc de Mare Voievod. Le-am salutat și eu și le-am promis că nu le mai calc mușuroaiele ca până acum. Dar să nu depășească suprafața unui A5!

O clipă

Cerul tulbure al dimineții
îmi amintește de ochii bolnavi
dar atât de veseli ai bunicului meu
câteva picături coboară poticnit geamul
unul dintre mesteceni, Pripitul,
a rămas doar c-o mână de frunze
veștede și chircite ca scrisorile arse,
nimicuri amare ale unei iubiri sfâșiate
dacă întind mâna stângă pot apuca
Dragă viață a lui Alice Munro
să-ți citesc paginile ce m-au încântat aseară
e vremea pardesiului
lăsat deschis în bătaia vântului, precum Micul prinț
îmi apeși buzele cu vârful arătătorului
o clipă, cât să-mi pun o dorință.