Vânătoare la Cazino

Pe cine mai puteai vedea la Constanța, pe bulevardul Cazinoului, în vara anului 1936? Familia Arghezi. În formulă completă, asta însemnând fără Zdreanță, fiindcă pungașul cu nara cârnă nu se născuse încă.

Cu consoarta de braț, adierea aerului sărat prin păr și-n față cu marea goală, acoperită doar c-o „pătură de năframă”, poetul era probabil izbăvit de răutățile lui Nicolae Iorga. (Profesorul și acoliții lui din jurul revistei Cuget clar ațâțaseră recent focul la care îi perpeleau pe „spurcă-poezie”, literații moderniști în frunte cu Arghezi.) Copiii? Baruțu, care avea 10 ani, își umpluse buzunarele cu pietricele și trăgea de zor cu praștia în păsăretul de pe și din jurul clădirii albe și adormite a Cazinoului. Deși era august, Cazinoul nu fusese încă deschis, guvernul interzisese în primăvara acelui an jocurile de noroc, iar primăria municipiului, bulversată, nu prea știa ce destinație să dea încăperilor lui.

Suflet milos și atentă la manieră, Mitzura (doar cu un an mai mare) l-a beștelit pe fratele ei: „Obraznicule! Inumanule!” Baruțu a scos prompt limba la ea, Mitzura s-a jignofit și amândoi s-au plâns instanței părintești. Arghezi-tatăl i-a luat pe după umeri, i-a mângâiat cu două vorbe, apoi a băgat mâna-n buzunarul hainei și a scos… nu, nu un „bonbon”, ci o praștie. Ei bine, da! Arghezi era înarmat și c-o praștie adevărată, nu doar cu cea a ironiei. A solicitat câteva gloanțe din rezerva lui Baruțu și zbârrrn către o stăncuță ce se odihnea pe balustrada promenadei. Rezultatul, sugerat de ziarul local Dobrogea jună: ratare.

Cu urechile pe spate

O pisică s-a strecurat în fugă printre zăbrelele porții mele, la timp pentru a scăpa de un câine mic, alb și flocos. Pe mâța tărcată o vedeam pentru prima oară, despre cățel știam că-i al unor vecini, că-l cheamă Kevin, dar nu și că-i atât de drăcos. Cum Kevin hămăia ascuțit, neîntrerupt și alerga ca un apucat dintr-un capăt al porții la celălalt, am fost nevoit să iau o mătură și să-i trag una peste muzicuță. S-a retras șovăitor, fără să se vaite, sub o mașină din apropiere. Mâța dăduse colțul casei și se oprise în fața uneia dintre farfuriile pisoilor mei, în care găsise câteva cocoloașe Friskies, înmuiate de aerul înserării. M-a lăsat s-o mângâi și să-i dau urechile pe spate. N-a așteptat să-i suplimentez cina, când a terminat de ronțăit m-a privit atentă și liniștită, cu ochi verzi, ca două corcodușe crude, apoi a zbughit-o cu salturi mari printre copaci și peste cotețele vecinilor. „Ce mâță mai era și-asta?”, m-a întrebat soția, care văzuse scena alintului din bucătărie. „Hmmm, cu urechile pe spate…”, i-am zis.