O minge sare peste gardul școlii „Dan Barbilian”, țopăie, nu foarte hotărâtă, pe aleea îngustă de lângă bibliotecă și se oprește la picioarele mele. Cam cât o gutuie de mare și parcă-ndesată cu câlți, e cusută (pe ecuator și pe cercul mare al meridianului zero și-al antimeridianului) din petice de piele. O minge de oină. Când să-i fac vânt înapoi, pe coama gardului apare un cap înfierbântat de fetiță, cu părul strâns de-o bentiță cu urechi de pisoi. N-o mai arunc, mă gândesc să i-o ofer fetei, așa că mă apropii prin buruienile nederanjate de coasă de luni bune.
— Nuuuu, nu ne-o mai dați, ciripește ea ca o rândunică, ne omoară profu’ cu jocul ăsta de daci și de romani!
Blogul lui Alexe 
”Etimologicul” lui Al. Ciorănescu spune că oina e un cuvânt de origine turcică (rudă cu turcul oyun și cumanul oyn = ”joc”).
Autohtonă ar putea să fie țurca (jocul și cuvântul). Se mai practică încă, există și cluburi 🙂
Țurcă am jucat și eu în copilărie. Îmi plăcea și, mi-au murit lăudătorii, mă pricepeam binișor. 🙂