Bulgăreală

Mai cu pompă, mai fără, din 1879, Unirea Principatelor a fost sărbătorită și la Constanța. În general, prin Te Deum-uri și pomeniri ale lui Cuza, Kogălniceanu și-a celorlalți mari unioniști, în toate bisericile urbei, festivități „cu suflet național” la primărie, prefectură ori episcopie, șezători în școli, reprezentații teatrale la Elpis, discursuri la statuia lui Ovidiu.

Cândva după Primul Război Mondial, într-un 24 Ianuarie înghețat, un grup de elevi de la liceul „Mircea cel Bătrân” au rotit o horă strașnică în intersecția amplă din fața hotelului Grand. Trecătorii au aplaudat și chestia a prins, an după an, de Ziua Unirii (declasată de-acum la gradul de zi a Micii Uniri), în timp ce protipendada asista cu pieptul bombat la liturghia de la catedrală, tinerii horeau cu foc, pe melodia sasului Flechtenmacher, în Piața Grand.

Iar liceenii au plusat. Dacă era zăpadă, și iernile din acea vreme așezau plăpumi groase de omăt peste oraș, după dans și cântec, trăgeau o bătaie cu bulgări ca aceea. Unii au strâmbat din nas, inevitabil pietonii erau prinși în focul încrucișat (duduile frumușele fiind expres vizate), gambetele domnilor zburau care-ncotro și erau tuflite de pași apăsați, caii trăsurilor de piață se speriau și-o luau la sănătoasa, ba uneori geamurile prăvăliilor din zonă erau făcute țăndări. Aerul trepida însă de-o bucurie candidă și plină de promisiuni, ca-n ziua unirii. Bulgăreala a devenit și ea tradiție.

O să fie vai de blana voastră!

O splendidă zi, însorită și caldă, vine după câteva zile ploioase. Soția prinde momentul și, ca să redea frescheța casei, scutură pături și preșuri, spală pardoseli și geamuri, schimbă rufăria paturilor, deschide ferestrele și ușile. Când revin acasă, o găsesc în șezlong, în grădină, surâzând amurgului pe deasupra aburilor unei căni cu fiertură de cacao (noua ei feblețe). O las și intru să-mi schimb țoalele.

Din ușă sunt surprins de noua ornamentație a gresiei, de geometria bizară a unor potecuțe de… noroi, urme mici și dese ce pornesc de la ușă, merg stânga-dreapta, se duc și se-ntorc pe sub scaune și mese, dau roată fotoliilor, vrafurilor de cărți și altor cele, părând că se unesc frumușel pe scară către mansardă. Le urmez precaut. Acolo sus, sub poligonul auriu proiectat de soare prin fereastra acoperișului, și în mijlocul patului cu cearceafuri alb-primenite, mirosind a iasomie (cum îmi plac mie), trei cocoloașe mari de blană, unul negru și două tărcate, trei evgheniți somnoroși, desigur întinși confortabil, trei aghiuță care-și fac de obicei veacul afară, care știu că n-au voie înăuntru și care-o șterg pe trei drumuri ocolite înainte să pun mâna pe cojocul lor.

Pierdut

Un voce mă strigă la poartă, în seara din ajunul Crăciunului. Sunt nițel mirat, fiindcă nu-i ciripitul colindătorilor, ci glasul gros, serios și imperios al maturității. În sfârșit, îmi zic, o fi tatăl vreunui sfios/ sfioase cu versurile încă știrbe pe buze și ies repede din casă, pregătit să fiu sorcovit. Un nene de vârsta a doua, da, cu o funie în mână, însă niciun copil în preajmă.

Mă întreabă fără introducere dacă n-am văzut un purcel, așa ca de 60 de kile, alb cu pete negre. Cât mă chestionează, iscodește curtea și grădina, doar-doar o vedea vreo buruiană învârtindu-se și făcându-ne semn. N-am văzut. Nici n-am auzit? Nu. E extrem de dezamăgit, îmi spune că-i cutare de pe strada Mușcatelor și-mi lasă numărul de telefon, mă roagă să-l sun la orice oră din zi și din noapte dacă dau ochii cu godacul lui bălțat.