Un voce mă strigă la poartă, în seara din ajunul Crăciunului. Sunt nițel mirat, fiindcă nu-i ciripitul colindătorilor, ci glasul gros, serios și imperios al maturității. În sfârșit, îmi zic, o fi tatăl vreunui sfios/ sfioase cu versurile încă știrbe pe buze și ies repede din casă, pregătit să fiu sorcovit. Un nene de vârsta a doua, da, cu o funie în mână, însă niciun copil în preajmă.
Mă întreabă fără introducere dacă n-am văzut un purcel, așa ca de 60 de kile, alb cu pete negre. Cât mă chestionează, iscodește curtea și grădina, doar-doar o vedea vreo buruiană învârtindu-se și făcându-ne semn. N-am văzut. Nici n-am auzit? Nu. E extrem de dezamăgit, îmi spune că-i cutare de pe strada Mușcatelor și-mi lasă numărul de telefon, mă roagă să-l sun la orice oră din zi și din noapte dacă dau ochii cu godacul lui bălțat.
Blogul lui Alexe 