Un porumbel construiește cuib nou pentru perechea lui. Îl văd deseori de la fereastra biroului, cu câte-o crenguță-n cioc, odihnindu-se pe balustrada scării exterioare a bibliotecii, înainte de-a dispărea către căminul în lucru, sper ferit de mâțele și șobolanii din zonă. E curat și frumușel, dar foarte timid, se ține la distanță, iar cum deschid geamul își ia zborul.
Acum câteva zile, s-a aventurat însă aproape, foarte aproape. Cum l-am convins? O-ntâmplare. După gustare, am scuturat tișlaifărul pe fereastră. Imediat ce-am închis ochiul de geam, guțanul a aterizat pe pervaz și-n doi timpi și trei mișcări a ciugulit firimiturile. Am scobit franzela și i-am pus alte firimituri. A revenit. Da’ știu că păsăroiul ăsta sărise peste mese de la începutul postului!! Îi fac de atunci porție de bunătăți, nu pâine, am aflat că nu-i face bine, ci o combinație de grăunțe recomandate de băieții de la pet shop. Înalț o grămăjoară, închid geamul și-mi văd de treabă. Când sosește, halește ca apucatul, apoi se dă nițeluș în spectacol: face țanțoș, ca un majur la defilare, câteva linii dintr-un capăt în celălalt al bordurii, însoțindu-și exercițiul cu un gurluit satisfăcut. Nu mă privește, își sucește-și gâtul spre partea opusă ferestrei. De aici și numele.
Blogul lui Alexe 
O poveste sensibilă, frumoasă. Mult succes, Ionel!
Mulțumesc mult, Claudiu!! Toate gândurile bune și ție! 🙂