Arhive pe categorii: Cam prea personal

În care scap de fierul vechi

Discuții

O țigăncușă mă strigă la poartă și mă-ntreabă dacă n-am cumva niște fierătaie de care vreau să scap. Ba bine că nu! Convenim însă să revină, am nevoie de un răgaz să scotocesc după ele, așa că stabilim o zi și chiar o oră anume. „Vin, domnu’, exact când ziceți!” îmi promite serioasă. Nu apare la întâlnirea programată, ci vreo două săptămâni mai târziu, într-o dimineață, foarte devreme, când toți ai mei, inclusiv eu (în concediu fiind), dormeam duși. Cu ferestrele deschise, desigur. Vocea pirandei, proaspătă și luminoasă ca o coasă bine ascuțită, subliniată de gama ordonată a unei țevi ce încearcă să ia vopseaua de pe zăbrelele din fier forjat ale porții noastre, ne ridică repejor din așternuturi, către curații zori de zi. And I think to myself, what a wonderful day! Femeia nu vine singură, ci împreună cu un puradel slab și murdar, dar foarte voios (responsabil de fondul muzical) și, dacă mă uit bine, un altul în burtă, e gravidă.

E încântată de cele ce-i ofer, un calorifer scos din uz, cercurile vechilor butoaie de vin ale socrului meu, o chiuvetă grea de fontă, o troacă de porci încă și mai grea, un cazan ruginit, niște tigăi și oale care și-au trăit traiul. Nu refuză nimic, aducem totul în stradă lângă mijlocul ei de transport: un cărucior de copil. E pedantă, calculată, vânjoasă, în ciuda aparențelor, experimentată, într-un sfert de ceas construiește pe trăsurică o pagodă de strâmbături metalice, o foarte interesantă instalație artistică, probabil deloc inoportună în rondurile parcurilor constănțene. Și copilul? Îl așază într-un ham simplu făcut dintr-o eșarfă decolorată și îl saltă cu o mișcare scurtă pe umeri, cu fața spre înapoi. Mă roagă să-l apăs bine, în timp ce ea își leagă strâns eșarfa pe piept. Mă uit după ei o vreme, ea adusă în față, împingând cu băgare de seamă gabarit-depășitul, iar prichindelul, lipit de cocoașa ei, salutându-mă cu ambele mânuțe în care ține ceva, niște farfurii, bolurile de inox pe care le-am cumpărat recent pentru nou veniții noștri pui de mâță.

Farmecul colăceilor

Discuții

E durdulie, dar se tratează. Face zilnic gimnastică de înviorare și abdomene, pedalează kilometri după kilometri pe bicicleta medicinală, elaborează planuri de diete mai mult sau mai puțin severe (și mai mult sau mai puțin bizare), pe care le respecta o zi, o zi jumate. De câteva ori a alergat prin cartier (am însoțit-o, desigur, doar m-am legat să-i fiu alături la bine și la rău), la ceas de seară, ca să evite uimirea vecinilor. Acum a lăsat-o mai moale, dar a fost o vreme când se canonea nu glumă. Rezultatele s-au lăsat așteptate, iar lucrul a contribuit la apariția unor perioade de disperare, cu lacrimi de crocodil, ardei umpluți, musacale, cataifuri și merlot de Dealu Mare. Dar astea treceau repejor.

Azi dimineață, prinsă cu magneți pe ușa frigiderului, am găsit o foaie scrisă îngrijit de mână, cu caligrafia ei copilăroasă, neschimbată din gimnaziu. Copiase de undeva un text al lui Michel Tournier, unul dintre scriitorii mei favoriți. Zice Michel: „În sfârșit, după jumătate de secol de aberație, de cult al sfrijelii și al consumpției clorotice vedem că revine preferința bărbaților pentru femeile planturoase  pe care le-au reprezentat cu atâta  lirism Rubens, Rembrandt și Renoir. Farmecul colăceilor și al șoldurilor durdulii a fost regăsit de Fernando Botero, crainic al vremurilor viitoare. Secolul al XXI-lea va fi dolofan sau nu va fi deloc.”

„Mă pot eu opune spiritului veacului?”, a adăugat în post scriptum și a semnat, am senzația, cu entuziasm.

O călărire în zori

Discuții

Peste zi l-am văzut pe Cristian Hrubaru, realizatorul radio, răzgâindu-și motocicleta, o Indian lungă și joasă, de culoarea colastrei fierte. Într-un filmuleț postat pe feisbuc, desigur. Cu o combinație de apăsări și învârtiri de butoane, rockerul a trezit-o din somnul lung, iar „Căprița”, așa o alinta el, a-nceput să bombăne imediat, vizibil nemulțumită.

Noaptea însă, spre dimineață mai exact, am privit-o de aproape și am mângâiat-o eu însumi, dar n-am pierdut vremea cu drăgăleli, am urmat algoritmul de pornire învățat de cu zi, am încălecat-o și duși am fost. Era impetuoasă, bucuroasă, strașnică. Cât ai bate din palme ne avântam pe drumuri străjuite de garduri vii, agreste, pline de corcoduşi înfloriţi. Soarele ne lumina de lângă orizont, ziua abia începuse, niciun vehicul și nicio denivelare pe șoseaua întinsă înainte ca un preș proaspăt spălat. Cănăfeii lungi, din piele moale de pe coarnele Căpriței îmi jucau pe antebrațe. „Get your motor runnin’/ Head out on the highway/ Looking for adventure/ In whatever comes our way…”, fredonam fericit, dându-i bătaie printre garduri joase de piatră (peisajul se schimbase). La un cot a apărut și domnul Hrubaru, alergând printr-un lan galben de rapiță, roșu la față, agitându-și brațele și picioarele, ca o sperietoare de ciori pleznită de rafale de vânt. L-am auzit zicând ceva de poliţie, „Pârâcios nesuferit!”, i-am strigat și era cât pe ce să mă opresc să-i trag niște pumni. „S-a dus pe sfârlă aventura mea”, mi-am zis în timp ce pedalam din greu, Indianul devenise un Pegas cu șaua lungă, iar în față se înălța o pantă abruptă.

Chitară, violoncel, mandolină, banjo

Discuții

Soția mea are o nouă feblețe muzicală: The Dead South. E-o trupă canadiană, așezată de specialiști în sertarul bluegrass, orice ar fi asta, ce aud eu e un soi de country cântat la instrumente acustice cu coarde: chitară, violoncel, mandolină, banjo. Și aud des, foarte des, cei patru muzicieni, sau cinci, în funcție de melodii, tineri și mai puțin tineri, oricum foc de simpatici, sunt, de câteva săptămâni, aproape ubicui în casa noastră. Soția a-nvățat cum să-i dibuiască pe youtube-ul de pe telefon și-mi împănează fiecare oră cu cantatele lor, îmi beau cafeaua în tărăboiul lor melodic, toc ceapa și păstârnacul în ritmul solourilor lor, mă bărbieresc, iar ei îmi freacă veseli timpanele. Mă trezesc cu ei și mă culc cu ei. Ba Miaunica, mâța noastră care-a primit ausvais să petreacă serile înăuntru, s-a obișnuit într-atât cu ei încât, dacă se opresc o clipă din cântat, își înalță capul dintre perne și exclamă uluită: Miau!! Am spus se opresc? Da, se întâmplă, atunci când bateria telefonului își dă, epuizată, duhul. Power play-ul este concertul susținut de Nate, Scott, Danny și Colton în vara lui 2019 la incredibilul amfiteatru Red Rocks din Colorado, Statele Unite.

Admit că-mi plac și mie, dar… „Nu-i cam mult?” îmi întreb nevasta. „Nu, nu, nuuu… We’re going faster and he’s saying slow down/ And I say no and he’s saying slow down”, adaptează ea binedispusă. Mica ironie e că eu însumi i-am făcut cunoștință cu trupa de „iarbă albastră”, nu mi-aș fi imaginat că va avea un așa succes monstruos.

Însă, acum două zile, când mă întorc de la serviciu, găsesc casa tristă și tăcută, ca o clasă de elevi în fața unei întrebări grele și cu miză. Sau ca lacul de la ieșirea dinspre sud a Central Park după ce-au plecat toate rațele cine știe unde. Fără vreo introducere, soția îmi zice că favoritul ei, Danny, violoncelul, a fost nevoit să părăsească The Dead South: câteva fete l-au acuzat că a dat cu copita în hârdău acum câțiva ani, în prima tinerețe. Jubilez nițel, disimulat desigur. Îi șterg lacrimile și-i spun că ăsta nu-i motiv să le evităm arta, „frumosul în mișcare”, dar că se cere o măsură, uite la ce duce pierderea controlului, uite la ce duce excesul! „Bun, zice ea, atunci Banjo Odyssey și după, concertul Red Rocks.”

Fata mea dragă!

Discuții

O prietenă marchează Dragobetele invitând cititorii bibliotecii unde lucrează (și nu doar pe ei) să participe la un concurs de scrisori de dragoste. Evaluează originalitatea, caligrafia și alte cele, oferind premii frumușele în cărți. Ideea mă incită imediat, „Fata mea dragă!”, mă și văd scriind cu noul meu Platinum albastru de Chartres, cu peniță fină. Apoi îmi iau seama. În nici un caz nu aș vrea ca cineva, în afara iubitei, să-mi citească un rând măcar dintr-o scrisoare. O scrisoare de dragoste e o taină, o șoaptă ferită de orice ureche, o ceremonie într-o mansardă luminată pieziș, la care ușile sunt zăvorâte pentru întreg universul.

Mă gândesc să inventez la repezeală un „eu”, un personaj „destul de bine” și cu suflet tânăr, îndrăzneț, îndrăgostit lulea de-o ea veselă și frumoasă. Îl botez Bob și-l pun să scrie o scrisoare de amor. Merge, dar omul are tendința să exagereze, e limbut, demagog și se sparge în figuri de stil. În plus, scrie cu niște volute mari, chipurile e un tip generos. Îi trag un șut în fund lui Bob și-i arunc misiva la coș. Bob al doilea e serios și nițel sfios, scrie mai simplu, dar și mai greu. Taie mereu cuvinte, tot pune și scoate capacul stiloului de parcă-i e teamă că-l trage curentul. Încep să-mi pierd încrederea și-n el. Când termină și se semnează îmi dau seama că ceea ce a ieșit e producția mea personală și nu a lui, că m-am reîntors, fără să vreau, în vechea mea piele de măgar. Renunț, cu părere de rău, la concurs. Dar, cum-necum o scrisorică a ieșit, așa că o copiez fără ștersături pe-o foaie nouă și-o împăturesc cu grijă. La poșta din centru îi găsesc un plic simplu și o franchez loco. Când o-mping în burta cutiei poștale de la intrare, mă cuprinde o nerăbdare inexplicabilă.

Pricoliciul

Discuții

Ninge. Tot scotocind după căciuli și fesuri prin șifoniere îmi aduc aminte de căciula mea favorită din copilărie. Era din blană de oaie, cu lâna, tunsă scurt, la interior și pielea, vopsită în maro deschis, la exterior, avea două urechi lungi și curelușe pe care le legam sub bărbie, o polată răsfrântă, cusută pe frunte (deci cu blănița albă la vedere) și un moț măricel. Am primit-o cadou de la Moș Gerilă, iar tatăl meu, mirat nevoie mare de așa un dar neașteptat, a privit-o lung și a exclamat: e-o căciulă de aviator. Aviator?!!! Am adorat-o pe loc, deși mi-a căzut pe ochi de nu mai vedeam aproape nimic, moșul greșise cu totul mărimea. Oricum niciun copil din sat nu mai avea căciulă ca a mea.

Într-o iarnă, atacând în picaj derdelușul, am pierdut controlul saniei şi am intrat într-un mărăciniş afurisit. Am ieșit teafăr, căciula mă protejase, dar cu ce preț!! Niște răni urâte apăruseră pe pielea ei fină. Tata mi-a șters lacrimile și mi-a confirmat că e absolut exclus ca Moș Gerilă să aducă două căciuli de aviator aceluiași băiat, mai ales dacă e vorba de un băiat neascultător. Nu-mi venea deloc să renunț la ea, nea Marinică, croitorul bonom al satului, a pus-o sub mașina lui de cusut și i-a tras niște zigzaguri nu tocmai grozave (vai, cu ață neagră), dar măcar i-a cicatrizat plăgile. Am purtat-o în continuare, până când mi-a rămas mică. N-am aruncat-o însă nici atunci, am făcut-o marionetă în jocurile de copil, i-am dat și un nume, „Pricoliciul”, împrumutat dintr-o poveste ascultată la radio. Un păpușoi zvăpăiat.

Cel mai frumos loc din lume

Discuții

Un consătean, prieten din copilărie, îmi trimite câteva fotografii, digitale, desigur, cu satul nostru și împrejurimile lui. Ce cadou minunat!!, am uitat să vă spun că-s darul lui pentru ziua mea de naștere. Sunt fotografii făcute într-o dimineață limpede de octombrie, cu rouă și frunzișuri ce-abia începeau să se coloreze. Nu mai este cel mai frumos loc din lume, cum ziceam la zece ani, dar tot îl iubesc.

Deși pe ici s-a mai dărâmat, iar pe dincolo s-a mai construit câte ceva, recunosc cu ușurință fiecare colț decupat de camera amicului meu. Curți cu păsăret și câini, grădini, piscuri, vâlcele, garduri lăsate într-o rână, drumul vechii fântâni, școala (părăsită de câțiva ani, fiindcă nu mai sunt copii), monumentul, aproape ruinat, al eroilor din Marele Război, străjuit de ghiulele găurite de rugină, pădurea Călineștilor, livezi sufocate de buruieni, laharele de zgură aruncate lângă sat de oțelăria Târgoviștei, gura cimentuită a tunelului construit demult, de-un grup de pușcăriași, pentru a opri inundarea șoselei, micul cimitir, cu mormântul tatălui meu pe muchia coastei.

Știam că ulițele, chiar și cele înguste, au fost asfaltate recent (le-am și călcat vara trecută), dar tot mă smintește noua lor înfățișare, groasă, întunecată, aspră, inoportună. Privesc multe case și, cu toate că acoperișurile sunt cele dintotdeauna, îmi par mai pitice decât le știam. Nu poate fi unghiul fotografului. Mă întreb dacă le lipsește ceva și găsesc: antenele de televiziune ridicate pe prăjini lungi, în anii 1980, pentru a prinde, fără purici, serialul „Dallas” și campionatele de fotbal transmise de bulgari. „Undițele pentru pescuit cerul”, cum le botezase moșu’ Traian, vecinul meu de vizavi, care n-a avut niciodată un televizor.

Tema de vacanță

Discuții

Prima vacanță ca student a fiului meu și prima temă de vacanță. Nu probleme de fizica atomului, nu integrale euleriene, nici calculul rotației factorilor de producție sau obiceiul ploconului la români, ci fotografia de peisaj cu compoziție minimalistă, clic-clic, de făcut câteva. Își agață aparatul de gât și iese la „vânătoare”, mai întâi pe miriștea de la marginea cartierului (renunță repede, fiindcă, zice el, „e semănată cu scutece și pungi”), apoi la plaja Trei papuci și în cele din urmă în valea de sub Muzeul Marinei și Liceul Traian. „Prada” e bogată, însă calitatea nu-l satisface. Mă bate nițel la cap, iar a treia zi ne îmbarcăm pentru capul Tuzla.

Parcăm la capătul de miazăzi al stațiunii Eforie Sud, lângă vila Almar-Claudian, spectaculoasă încă și ruinată. O luăm spre farul centenar, eu ținând drumul de pământ de pe buza falezei înalte, el abătându-se, când intrând adânc în grâul răsărit, când coborând pe plaja îngustă. Se lungește pe burtă la marginea micului port de pescari, se lipește de malul vertical, dezvelit de-o surpătură recentă, se suie pe cazematele înghițite pe jumătate de nisip și valuri, traversează o șatră al cărei singur ocupant vizibil e un cal sur, pășește cu grijă pe scândurile unei platforme ce trebuie să fi făcut cândva bucuria unor serbări ale mării. Un pescar ce-și deretică barca îi pozează pentru câteva cadre. Câțiva câini îl latră ezitant și-l urmăresc o vreme. Vrând să se apropie de niște rațe negre, se afundă până aproape de genunchi în covorul de alge, ascuns sub spărturi de scoici. Farul e la o aruncătură de băț, însă lumina a scăzut foarte mult, aproape înecată în cerneala nopții. Ne întoarcem. Umăr lângă umăr, pe același drum cu urme adânci de tractoare, ce fusese proiectat cândva să devină bulevard de promenadă și să poarte numele fondatorului orașului.

– Mulțumit?

– Cât de cât.

1. Facebook

Discuții

Soția își începe implacabil fiecare zi schițându-și, pe mici pătrate de hârtie colorată, un plan de bătaie. (Uneori îmi face și mie unul lunguț.) Scrie, taie, scrie, subliniază, încercuiește, desenează un soare ori o coadă de veveriță, adaugă numere pentru ordonare. După ce termină de băut cafeaua, mototolește bucata muncită și o aruncă la coș. Totul cu cel puțin jumătate de oră înainte de a ne trezi noi. Sâmbătă însă, luată cu o urgență, a uitat fițuica movulie pe masă, așa că am putut citi:

3. salată de vinete – tabla de copt??
ghiveci de legume pentru iarnă
2. scos mierea din sticlă
pepene de la țigan – când o trece – și galben
1. Facebook!?
4. ascultat 2-3 CD-uri (Simon & Garfunkel, The Police)

– De ce Facebook? o întreb amuzat. Are pagină de Facebook, dar intră pe ea mai rar decât sosește prin preajmă cometa Halley. În plus, cel puțin o dată pe lună mă imploră s-o ajut să și-o șteargă.

– Pentru că vreau să văd avanpremiera filmului Noul Papă, cu Malkovich, mi-a trimis cineva. Hi!

Sarailii

Discuții

O tătăroaică îndatoritoare ține să-i mulțumească soției pentru noul ei zâmbet porțelanat, primit în cabinet, aducându-i o tavă mare de sarailii. Mare? Imensă!! Sarailii cu nuci și migdale, îmbibate din belșug în sirop de miere și coapte în unt, peste care gospodina a așezat păstăi de vanilie și a presărat fistic crud, măcinat. Și nu din foi cumpărate, ci din aluat preparat în casă. Ai mei strâmbă însă din nas. Prea dulci, prea dulci, exclamă la unison. Offf, dragii  moșului! îi compătimesc cu ochii plecați și trec toată tava pe numele meu.

O minge foarte mare și foarte elastică

Discuții

Un prieten îmi o face vizită de Sfântul Ion și-mi aduce o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Îl servesc cu cafea și dulceață de căpșuni și-l ascult vorbind însuflețit despre rapiță (trebuie întoarsă) și despre șansele (bune) ale sorețelor. Nu mă-ndoiesc că știe ce spune, amicul are în arendă, de mai mulți ani, o suprafață măricică de teren arabil în comuna Mihail Kogălniceanu. Virăm spre politică, apoi stânga-dreapta până la un colț cu politicieni neaoși unde ne oprim cu spume la gură. Din nefericire, e tare grăbit, nici n-au apucat să-și tragă sufletul cei 200 de cai de la birja lui, că a și pus biciul pe ei și-a dispărut.

Mingea? O încalec cu atenție ținându-mă de cele două cornițe flexibile, o strâng între pulpe, împing ușor din picioare și iată-mă țopăind prin casă ca un buratic fericit c-a găsit un ochi de apă. Mă opresc doar cât să culeg creioanele, bucoavnele, cele două-trei pahare (nici unul spart), sâmburii de fistic și portocalele căzute cumva de ici și de colo, reașez vătraiul, fărașul și măturica pe suportul lor, ridic cuierul pom, îmi frec bine cucuiele, apoi sui din nou în șa. E mâncărici sub fund.

Suntem sorcoviți

Discuții

Două fetițe ne sorcovesc în dimineața Anului Nou. Nici nu apucă bine să intre în curte că au și ajuns la jumătatea colindului. Le temperăm însă delicat și le poftim în dreptul ferestrei din care zâmbește pomul de Crăciun: acuși să trăim, să-mbătrânim, ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir! Deși nu e foarte frig sunt înfofolite cu simț de răspundere, pantaloni matlasați, geci, căciuloaie, fulare rotocolite strâns, abia dacă le vedem fețișoarele. Au sorcove noi-nouțe, cu bulbucii creponați nițel parfumați. Le recompensăm cu câteva parale, dar și cu câte-o jucărie de pluș, din rezerva babană a fiului meu: o orcă veselă și o pasăre cu gușa roșu-portocalie. E un măcăleandru, îi spun fetiței care primește zburătoarea. Țopăie pe ambele picioare (poate ca un pui de măcăleandru) și râde plin, strângând jucăria la piept.

Muzicuță

Discuții

Băiețelul unor prieteni împlinește doi ani, iar noi suntem invitați la petrecere. Îi cumpăr o muzicuță Hohner Blues Harp, argintiu-strălucitoare, soția o sterilizează cum se cuvine la pupinel și i-o oferim cu fundă și ciupituri de obraji bucălați. Prichindelul nu e însă mișcat, o privește fără expresie, se strâmbă (la fel fac și eu) la tereremurile scoase de tatăl lui în timp ce molfăie muzicuța, îi zgârie cu unghia arătătorului grila din lemn de păr, inspiră și expiră prin ea fără tragere de inimă, apoi o abandonează pe un colț de masă. La un moment dat, îl văd stând întins cu spatele pe covor și desenând loopinguri complicate cu armonica. „Avion de vânătoare?” „Vââjj, vâââââjjjjjj…”

După câteva zile amicul mă sună, jumătate jubilativ, jumătate îngrijorat. Îmi spune că fiu-său și muzicuța sunt nedespărțiți (mai ceva ca un pui de rechin-ciocan de bulbucătura lui), că ciutanul a descoperit cum poate da viață muzicuței, că suflă și tot suflă în ea de nu-l mai pot potoli. Și întotdeauna aceeași arie, ceva care aduce foarte bine cu fluieratul exasperat al lui Marin Moraru pentru a potoli sforăitul șefului Caragiu, în noaptea cu bicicleta galbenă din Operațiunea „Monstrul”. În sfârșit, e un început.

Cercel

Discuții

Visez că sunt îndrăgostit. Mă grăbesc către întâlnire, ducând în căușul palmelor un ciorchine mare de struguri albi. Din când în când evit aglomerația orașului făcând niște pași urieșești pe deasupra trecătorilor și mașinilor. O văd jucându-se cu poarta unei curți, o poartă cu hăis-cea, precum ușile din saloanele vechiului vest american, iar inima aproape că îmi stă în loc. E emoția revederii, dar încă ceva: îmi dau seama brusc că strugurii poartă ghinion. Tot cu struguri încercase un filosof (la care se pare că țin mult în vis) să cucerească inima unei fete frumoase. Tânăra fusese îngrețoșată că mâinile lui de zgârciob atinseseră fructele și-l trimisese disprețuitoare la plimbare. (Filosoful cu pricina e Schopenhauer, dar în vis mă gândesc la Petre Țuțea.) „Trebuie să-i arunc”, îmi zic, însă ea e deja lângă mine, se înfruptă cu poftă din ciorchine și-și agață, râzând, la ureche, două boabe lunguiețe și sidefii, precum cireșele perechi.

Palincă

Discuții

Precupețul care îmi vinde o bucată mare de brânză, în piața din Vatra Dornei, mă ademenește, ferit, cu niște palincă de prune. Gâtul sticlei îmi așază un tăciune încins pe buze, promițându-mi momente aparte. Și-și ține făgăduiala seara, la pensiune, după ce ne întoarcem rupţi de oboseală de pe muntele Rarău. Cum e Ziua Marinei, chiar după primul pahar le cânt alor mei cântecele marinăreşti învăţate demult, în liceu. Sunt încântați (văd clar și distinct pe fețele lor) așa că torn iar, umflu pieptul și mai pun câțiva diezi în glas. Alături se închide o fereastră, întunecimea e rece în Țara Dornelor. Mâța gazdei a mirosit ceva în grădină și se cere afară, zgrepțărind cu ardoare ușa. Nu mai revine ca în celelalte nopți să puturoșească la picioarele noastre.

Dimineața găsesc sticla goală și un neașteptat iz de trăscău în baie. „Iartă-mă!” zice soţia, „ne-am săturat de călătoriile tale pe drumuri de ape”. „Măcar de-ai avea voce!” adaugă fii-miu, întorcându-se pe partea cealaltă. Ceva mai târziu îi povestesc întâmplarea precupețului meu bucovinean. „Văleu!! Da’ asta-i hulă, om bun!” exclamă el și-mi scoate la vânzare ceva extra: o sticlă cu palincă de pere, din toamna lui 2010, conform micii etichete scrise de mână.

Dar

Discuții

O cămașă țărănească de noapte, asta îmi face cadou o prietenă în contul zilei iei de săptămâna viitoare. A fost cusută demult, cu fir albastru pe pânză de casă de bunica ei, Ilinca, pentru bărbată-său Titu, pe când acesta era plecat pe front. El nu s-a mai întors și cămașa a rămas în ladă, împăturită, nepurtată.

E largă cât pentru doi, lungă de mătur perfect podelele cu poalele și miroase vag a mușețel (amica a spălat-o chiar ea înainte, la mână). Nici îmbrăcat, nici dezbrăcat, bade!, mă amuz amintindu-mi porunca boierului pentru fata cea isteață și făcând câteva piruete pe vârfuri. E noapte răcoroasă și bucuria nu se codește deloc, adorm repede și visez case albe pe străzi înguste care mă conduc către o mare sinilie.

Detectiv

Discuții

Într-o dimineață, am descoperit pe fațada casei o amprentă cu cerneală albastră. Cum urma, aproape sigur a degetului mare, era lângă cutia poștală, aveam deja doi suspecți. (Nu c-aș fi vrut să apuc vinovatul de guler și să mă rățoiesc la el: „Ia ascultă, mă musiu!”, nici pomeneală, dar eram ispitit să-l descopăr, scama sinilie mă provoca să-i aflu povestea.) Primul suspect era desigur poștărița, al doilea un vecin bonom care ne vâră în cutie, de ani buni, în fiecare vineri, broșura tv a ziarului Libertatea. Mare consumator de știri scrise și bun rezolvator de rebusuri, vecinul nostru cumpără mai multe ziare și reviste, pe care nu le păstrează, după ce le citește le împarte amicilor din vecinătate. Soacra mea, care iubea filmul și actorii români, a vrut un ghid tv, iar nea Nelu se învoise generos. Chiar dacă ea a plecat dintre noi acum trei ani, fascicula continuă să sosească.

O trebușoară foarte frumoasă, mi-am spus, amprenta e aici, iar o alta, soră cu ea, ar trebui să fie pe una din hârtiile ținute de împricinat/împricinată între degete, cu numai o secundă înainte ori după ce-a atins tencuiala albă. Elementar. Am recuperat corespondența recentă de prin casă și am răsfirat-o sub clopoțelul veiozei. Am studiat-o pe-ndelete c-o lupă puternică, pe care o folosim de obicei pentru a citi contraindicațiile din prospectele medicamentelor. Pe plicul cu factura de telefon am remarcat o mică fofează imprimată ca timbru sec, iar pe înștiințarea trimisă de firma Enel urmele uscate și fără miros ale câtorva picături (lacrimi!?). Nu era ceea ce așteptam, dar nimic nu trebuie trecut cu vederea într-o anchetă, așa că am încercuit „indiciile” cu pastă roșie și le-am notat într-un vocabular, imediat după rețeta de slăbit Balerina. Din nefericire, anvelopa facturii de apă lipsea și nimeni din casă nu și-a adus aminte de ea.

Am sorbit din cana de cafea și am trecut la partea a doua a investigației: Libertatea de weekend. „Pune-ți și mănuși, să nu contaminezi probele”, mi-a strigat nevastă-mea, dar nu mi-am domolit căutarea ageră. Am extras câteva firimituri maro-gălbui, de cozonac, am observat insule mici și vag-unsuroase pe albitura paginilor, am verificat pe sărite cele două careuri, completate cu litere grăbite,  am analizat melancolic o musculiță făcută afiș între paginile din mijloc. Am închis broșura ușor și am luat o pauză. „Cum e, Mister Spade, ai găsit șoimul?” m-a întrebat soția, iar eu am răspuns cu preocupare calmă: „Am eliminat câteva piste”.

Peste câteva zile, pe zidul casei, sub urma cunoscută, acum foarte palidă, a apărut alta. Intens albastră, cu un ancadrament pătrat, în interiorul căruia se putea vedea o broscuță pregătită să țopăie: tușa unei ștampiluțe de copil.

Cunoștințe

Discuții

„De unde te știu?!”, mă şi, mai ales, se întreabă doamna din biroul 204 unde ajung cu o solicitare scrisă. Chipul ei vesel, fardat cu gust îmi spune că a avut o noapte odihnitoare, o dimineață blajină și-atât. Aruncă o privire goală la foaia pe care i-o întind, apoi se-ntoarce către mine: am făcut cumva liceul la număru’ 4?, am fost de revelion în Inel, la Florentina?, am lucrat la service cu ingineru’ Geavit, ăla de l-a lovit…? Nu, nu, nu. Insistă că-i par cunoscut.

„Dar tu, nu mă știi?”, schimbă deodată direcția. Ia o postură dreaptă, își înalță bărbia și își rotește ușor capul spre stânga, pozându-mi cu stil. Sunt la un metru și nițel de ea, îi simt parfumul dulceag, îi văd buzele riguros conturate cu dermatograful, decolteul binevoitor, ochii verzui, îngustați. Pe un colț al biroului e o oală smălțuită cu un buchet de lămâiță. Curentul rece suflat de aparatul de aer condiționat face un ocol prin cameră și mă lovește în ceafă. În boxele computerului se aude Papa was a Rolling Stone, versiunea lui Phil Collins.

„Vă știu”, răspund, „lucrați la Direcția …, biroul 204 și vă ocupați de cererile de …” Figura i se schimbă ca și cum ar fi mușcat dintr-o poamă acră. Se destinde repede și aproape că izbucnește în râs. Îmi oferă o cană mare cu cafea la filtru. Pentru rezolvarea chestiunii va trebui să merg la biroul 211, etajul 2.

Mângâiere

Discuții

Sfârșit de mai. Calendaristic, aproape vară, dar zilele, deși însorite, sunt – hélas! –  reci. Iar înăuntru e chiar mai frig decât afară. Nu face excepție nici clădirea cu ziduri groase și încăperi înalte a bibliotecii. Birourile de pe latura ei de sud-est au parte de ceva consolare solară. Nu și al meu, situat hăt, în colțul vestic. Razele soarelui ajung la ferestrele mele abia după trei și jumătate, nițel înainte de sfârșitul programului de lucru. Ca o iubire îndelung așteptată, tardivă. Apariția melcuită a astrului mă bucură încă și atunci: îmi trag scaunul lângă fereastră și stau minute în șir cu ochii închiși către el. Mă încălzește și parcă-mi spune că am și eu un locșor în lumea asta.

Două pâini

Discuții

Visez că sunt la bunicii din partea mamei. Toată lumea, multă și veselă, e în grădină, eu sunt însă în casă, cineva m-a trimis să aduc ceva. Deși nu mi-e clar ce anume, nu sunt tulburat, am sentimentul că voi ști când îl voi afla, trebuie doar să mă uit oleacă în jur. Văd patul acoperit cu un macat aspru, deasupra păretarul înflorat, măsuța rotundă, cu trei picioare, ridicată lângă peretele opus, fereastra în două canate, care dă în spatele casei, soba de teracotă. Pe plită e o bucată mare de marmeladă, iar după ușă o furcă de tors ori o jucărie, o căruță miniaturală cu tot cu oiște, din lemn colorat. Ticăiturile ceasului de masă, pe care îl descopăr pe-o poliță aproape de tavan, sunt mici ofuri vizibile, care zboară ca funigeii prin cameră. Caut, dar fără succes. Ața de tăiat mămăliga e prinsă de-un cui, sub periera doldora de papiote și alte nimicuri. Între pernele mari de la căpătâiul patului găsesc o biblie veche, „biblia adventiștilor”, îmi spun. La fereastră sunt agățate câteva mănunchiuri de plante. Dau la o parte perdeluța și stârnesc miresmele florilor uscate. Pe când inhalez captivat parfum de mâna-Maicii-Domnului visul se sfârșește. Imediat după trezire mi-l aduc aminte. Întreg-întreguț. Și cred că știu care-i e inspirațiunea.

Matinală și grijulie, soția se trezise tiptil și trăsese o fugă la prăvălie, de unde cumpărase două franzele. Le scosese din pungi (insistă să păstrăm pâinea învelită în ștergare de cârpă, și nu în pungi de plastic), dar, din cine știe ce motiv, le așezase (și le uitase) în camera noastră, pe comodă, la un pas de nasul meu adormit. Două pâini albe, calde, binemirositoare.