Nu există fregată ca o carte

Luni, ani în șir am burdușit portofelul cu tot felul de chestii de nu-l mai puteam închide. Trebuia făcut ceva. I-am deschis toate pliurile și buzunărașele și i-am vărsat conținutul de-a valma pe masă. Aoleu, ce urs mi-a fost! Liste antice de cumpărături, bonuri și mai vechi de casă, multe cu cerneala ștearsă, monede, carduri de fidelitate la câteva farmacii, benzinării și mai toate supermarketurile din oraș, hârtiuțe cu inițiale, nume necunoscute și numere de telefon, cărți de vizită, unele pastelate, prospecte de medicamente, o trimitere la medicul cardiolog și o prescripție medicală, cărțile de identitate, de sănătate și de alegător, legitimația de serviciu, chitanțe de plată a trecerii podului de la Fetești, notițe cu titluri de cărți și cote de bibliotecă, desenul împăturit al planului pieței Ovidiu la 1900, un tichet de reducere frumușică la magazinul „Jos pălăria!”, bancnote (puține și mici), două fotografii alb-negru cu aceeași figură greu de pătruns, o foiță cu operațiunile de urmărit la revizia mașinii și alta cu metoda John Collins de construcție a unui avion de hârtie, un mărțișor ciufulit. Am sortat, am aruncat, am rearanjat.

Printre cărțile de credit am descoperit cardul Up Vacanță cu bani oferiți de angajator pentru voiaje naționale. N-am apucat să-l folosesc anul acesta, ne-a fost teamă de amenințările coronavirusului. M-am gândit la călătoriile planificate în ianuarie, dar am alungat repede melancolia. Călătorii?! Am închis portmoneul, simțitor slăbit, și m-am îmbarcat pe „Poesia presente”, antologia de poezie italiană a lui Francesco Napoli, nu înainte de a aluneca prin micul poem „There is no Frigate like a Book” al lui Emily Dickinson.

Nu există fregată ca o carte
Să ne ducă peste mări și țări
Nici vreun cal de curse ca o pagină
De poezie avântată –
Chiar cei mai săraci pot face călătoria asta
Fără apăsarea taxelor –
Cât de firesc e carul
Ce poartă sufletul omenesc –

Basme rusești

Primesc câteva ebook-uri, primele cu licenţă (Polirom) pe care le vede vechiul meu Kindle Paperwhite. O prietenă tristuț-romantică (dar nu cu nasul lung și demodat, adaugă ea prompt) mă invită să-mi petrec convalescența socială, impusă de amenințarea virusului încoronat 19, printr-o imersiune în literatura rusă şi-mi face cadou un întreg raft, electronic, de bibliotecă: Ludmila Ulițkaia, Gogol, Dostoievski, Bulat Okudjava, Nabokov (mai multe titluri), Vasili Grossman, dar și o colecție din cele mai frumoase basme ale rușilor. Cu ele și încep.

Șoimul Finist, bogatyri, dintre care cel mai mare e Ilia Muromeț, copaci vorbitori și copaci cântăreți, țarina cea nezâmbitoare, bătrânul Koscei, stăpânul tainelor veșniciei, Baba Iaga, prostănacul Emelea și mulți alții suie din pagini și-i simt mai reali decât pe Dragnea, Bendeac sau Mihaela Rădulescu. Și mai urcă cineva la suprafață, un copil, ca de 10 ani, citind o carte de „Basme rusești”, cu o sanie trasă de cai pe copertă, minunându-se de bogatyri, dintre care cel mai mare e Ilia Muromeț, de copacii vorbitori și copacii cântăreți, de bătrânul Koscei, stăpânul tainelor veșniciei, de Baba Iaga și de prostănacul Emelea. Iar alături de el un moș poznaș aprinzându-și o țigară și scoțând inele de fum.

Fiind singurul băiat din familie, sarcina mea principală în vacanțele de vară, de prin clasa a treia până-ntr-a noua, a fost să merg cu vaca la păscut. În fiecare dimineață, mama îmi agăţa de gât o traistă cu ceva de ronțăit și o carte, pasându-mi funia vacii după ce-i mai trăgea o țesală pe spinare: Să n-o ții-n poiana bisericii și să nu vii fără ea! De citit aveam și nu prea timp, mă atrăgeau mai mult jocurile cu ceilalți pici, dar și palavrele babelor și moșnegilor (văcarii de pe pajiștea satului meu erau fie copii, fie bătrâni). Vacile noastre păreau liniștite și concentrate la iarbă, dar în jur erau tentații mari, pe nepusă masă puteau intra în porumbiștea vreunui sătean sau în livada de pruni și cireși a CAP-ului, ținută sub observație de paznici haini.

Odată văcuța unei țațe a luat-o la picior și ea m-a rugat pe mine, ca cel mai sprinten din vâlcea, s-o aduc pe calea cea bună. Am prins-o cu ușurință din urmă și i-am altoit câteva nuiele, cum știam că se face când vrei să înveți pe cineva ceva util. La întoarcere l-am văzut pe nea Mitică, un mucalit cu obrajii supți, căruia-i spuneam pe la spate Gherbelea, trăgând tacticos dintr-o țigară. Nu era o țigară obișnuită, scoasă din pachet, ci una făcută dintr-o hârtie scrisă mărunt, care mi s-a părut de ziar. După câteva zile, citind despre țarevici, mujici și copeici, m-am prins ce foiță folosise nea Mitică pentru a-și învârti țigara: o pagină din cartea mea, din basmele mele rusești… Cred că i-am spus, dar n-a vrut să recunoască: Ce gândești tu, măi țâcă!

Monograf

Unde să cauți informații despre un personaj de seamă, dacă nu într-o carte ce-i e dedicată, într-o monografie a respectivului? Așa se face că vrând să găsesc casa în care a locuit, în lungul său sejur constănțean, Marin Ionescu-Dobrogianu (militar, autor al unor apreciate texte despre Dobrogea), scot de pe-o poliță a bibliotecii publice volumul Marin Ionescu-Dobrogianu (1866-1938), personalitate plurivalentă a dobrogenisticii românești, scris de Luminița Stelian (editura Muntenia, 2014).

Lucrurile se anunță promițătoare. Aflu repede că soții Marin și Iosefina au stat, cel puțin la bătrânețe, într-o casă din peninsulă, situată în unghiul străzilor Mircea și Vântului: un imobil „pe 4 nivele, demisol, parter înalt, etaj și mansardă”, cu „elemente de renaștere și baroc”: intrare „monumentală” prin „arcadă flancată de doi pilaștri andosați”, „ferestre semicirculare cu bosaje și pervaz în relief”, balcon, deschis spre strada Mircea, cu monograma primului proprietar lucrată în feronerie, mansardă înaltă „tip renaștere franceză, cu lucarne semicirculare și o fereastră puternic individualizată prin pilaștri, arce și arhitravă” (p. 60). A fost construit în 1897 (nu de Ionescu-Dobrogianu) și este încă în picioare, fiind catalogat drept monument istoric. Fiindcă descrierea îmi face poftă să văd maiestuoasa casă, jubilez când citesc că autoarea a avut inspirația să-i facă o poză și să ne-o arate în anexă. Sar nerăbdător peste corpul de pagini și ajung la imaginea „care înfățișează ultima locuință din orașul Constanța a familiei Marin Ionescu-Dobrogianu situată pe stradela Vântului colț cu strada Mircea cel Bătrân” (p. 302). Descopăr ce? O galerie bogată de viță-de-vie, probabil căpșunică roșie, în spatele căreia se întrevede-abia, doar cu parter, o casă prizărită și sfioasă. Nu etaj și mansardă, nu pilaștri, nu balcon cu casete de feronerie, nu renaștere franceză. Cică niște monografi duceau lipsă de canafi… Închid cartea și-o împing ușure înapoi pe raft.

[Nevoia de a căuta pretutindeni] – André Gide

Berlin, 18 mai [1930]

Barrès a adus moda asta. Nevoia de a căuta pretutindeni și neîncetat o învățătură, o „lecție”, – mi-e nesuferită. Vasalitate în care spiritul se umilește. Marile opere nu ne instruiesc, cât ne scufundă într-un fel de năucire aproape amoroasă. Cei ce umblă oriunde după câștig seamănă cu prostituatele care, până să ți se dea, te întreabă „cât”?

Nu-ți mai vine decât să pleci imediat.

(Din volumul Jurnal: pagini alese 1889 – 1951, traducere de Savin Bratu)

Noapte de noiembrie

O notiță pe ultima pagină a unei vechi ediții a romanului Europolis de Jean Bart, chiar lângă cuvântul „Sfârșit”: Gh. Ciucu – 3 XI 941 ora 22 –. Pe două rânduri, în creion, cu scris îngrijit.

Mi-l închipui tânăr, așezând cartea pe lada patului, peste ordinul de recrutare primit în ajun, stingând lampa și cuibărindu-se sub plapuma mirosind, nu a pelin ca până acum, ci a stuf și pește sărat, încă înfiorat de chemările sifleelor și de verdele zăcut al oglinzii fluviului, suflând aer cald și nume levantine în palmele care au luat forma pânzelor umflate, uitând de chirie, coșniță și vești din război, cu sufletul scăpărându-i promisiuni despre curaj și iubire.

Vechituri

Scot de pe-un raft al bibliotecii Fierbea as’ noapte marea…, o cărțulie de versuri scrisă de Grigore Sălceanu, fost profesor de română și franceză la liceul Mircea. E în stare foarte bună, dar pas de răsfoiește-o! Tranșele îi sunt împreunate, exact ca la ieșirea de sub teascul tiparniței, acum 85 de ani. Cum am coupe-papier-ul potrivit, îmi iau libertatea de a-i tăia filele, cu grijă și bucurie.

În interior descopăr mirat o foiță zburătoare, movulie, care vestește și laudă apariția altui op al editurii (Cartea Românească), un flyer publicitar, am spune noi astăzi, un fluturaș presat între două pagini, dintr-o specie a trâmbițării publice dispărută demult. Volumul, caracterizat drept „atrăgător” și „de mare succes”, se numește O picătură de parfum… și e tot de versuri (și tot cu puncte de suspensie – poeții mai vechi mizau mult se pare pe pauze). Tudor Arghezi e citat pe-o față a fluturașului colorat în sprijinul autorului, Tudor Măinescu: „Picătura de parfum e un debut care trebuie dat prietenește în vileag, pentru ca poetul, căpătând încrederea trebuincioasă, să-și poată toarce toată mătasea împletită cu emoțe și sfieală pe vrejul versurilor din primul volum”.

Caut cartea lui Măinescu în colecțiile bibliotecii și o găsesc. E cu patru ani mai tânără decât Fierbea as’ noapte marea…, elegantă, deși cu legătura refăcută, cu tipar mlădios, bleumarin, înveselit de galbenul-pal al hârtiei japoneze, cu paginile tăiate frumos și dedicație olografă a poetului pentru Camil Petrescu. Nu mă-ndoiesc că Picătura de parfum știe că toate astea fac oricui o primă impresie grozavă dar, pentru ca cititorul să știe precis cu cine are de-a face, ea a plusat: și-a comandat o Autobiografie, pe care a așezat-o imediat după prefață și care sună astfel:

„Sânt un cuvânt omis dintr ‘o poemă,
Pe japoneze file editată,
Și osândit de-a soartei anatemă,
Rămas-am până-acuma o „erată”.

Ediția e azi epuizată
Și alta ‘n loc ar fi o grea problemă…
Voi pribegi stingher, deși ca ‘n vată,
În mine port strălucitoarea stemă
A unui gând nebănuit și pur…
Voi fi stingher, destinul mi-a fost dur,
Dar îmi  surâde-o dulce ipoteză:

Ce-ar fi ca două brațe moi și fine,
Să desfășoare, vai, și pentru mine
O caldă și discretă paranteză!…”

Încântat de cunoștință!

Sufletul şi hoinăreala cărţilor

„Trăind ani de zile printre cărţi, m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărţile au şi suflet”,  scrie dl Nicolae Manolescu în volumul „Lectura pe înţelesul tuturor”. Cine „construieşte” sufletul unei cărţi? Aflăm tot acolo. Nu conţinutul, ci relaţia tumultoasă cu fiecare dintre cititorii ei, însemnările şi sublinierile, îndoiturile şi sfâşieturile, ştersăturile, amprentele unsuroase, pistruii umezelii, micile încreţituri lămase pe file de lacrimile uscate şi celelalte semne ale citirii cărţii sunt „expresia sufletului ei imaterial”.

(De-aici reiese că o carte necitită e o carte neînsufleţită – „cât de fără suflet mi se par cărţile virgine!”, notează mâhnit dl Manolescu – dar şi că, asta da minune!, atunci când citeşti primul o carte o animi, o aduci la viaţă, îi dai suflet – cu siguranţă din sufletul tău.)

„Anii, suferinţa, stângăcia cititorilor” fac ca unele cărţi să fie supuse şi altele revoltate, unele prietenoase, altele răutăcioase, unele jucăuşe, înclinate spre pitulare continuă, altele viclene, unele sfioase, iar altele îndrăzneţe, „care ţi se vâră în mână”, nerăbdătoare să fie citite, susţine, cu exemple, marele critic literar.

Am constatat şi eu de multe ori asta, atât în biblioteca publică în care lucrez, cât şi (în special) în cea personală, dar nu m-am mirat absolut deloc. Fiindcă ştiu că pe lângă coperte, pagini, cotor, tranşe şi eventualele tresuri, anatomia oricărei cărţi cuprinde şi organele conştiinţei şi locomoţiei: capul (partea superioară a cotorului) şi piciorul (partea inferioară a cotorului). Şi nu cred să greşesc când spun că o carte (având un singur picior), atunci când vrea s-o ia din loc, se… târăşte. Cam ca un melc de grădină: lent, stăruitor, neauzit.

Nu numai pentru copii

O prietenă îmi recomandă „Povestea frindelului” şi îmi redeschide pofta de literatură pentru copii. În decurs de câteva zile, pe lângă „Frindel”, citesc sau recitesc cu încântare „Micul Nicolas”, „Charlie şi Marele Ascensor din Sticlă”, „Povestiri din Ţara Rutabaga”, „Pe urmele lui Vermeer”, „Emil din Lönneberga” şi „Cum să îmblânzeşti o bicicletă”. Pe noptieră mă aşteaptă „Recreaţia mare” (cu frumoasele desene ale lui Iurie Darie) şi „Povestea secretă a lui Tom Inimă-Curată”, iar Iulia, colega de la secţia picilor, mi-a promis şi alte minunăţii.

Ca să îndulcesc reprimandele soţiei pentru noua mea pasiune, îi invit pe ai mei la scurte şedinţe de lectură în aer liber: mâncăm îngheţată şi, acompaniaţi de cântecul elitrelor, ne amuzăm copios urmărind năstruşniciile personajelor. Cu haz sau fără, cărţile scrise bine pentru copii sunt curenţi de zece mii de volţi pentru duhul firoscoso-stafidit al nostru, al adulţilor. În ce mă priveşte, una dintre principalele jubilaţii e privirea lor proaspătă asupra lucrurilor. Un exemplu din „Pe urmele lui Vermeer” (descrierea unei cărţi octogenare):

„Acest obiect este tare la exterior şi îndoit spre interior. Este de culoarea zmeurei necoapte şi cântăreşte cam cât o pereche de blugi. Miroase ca un dulap dintr-o casă veche şi are o formă antică. Conţine lucruri greu de crezut despre fiinţe vii care cad din cer ca ploaia, obiecte ce plutesc singure prin aer şi persoane care dispar şi reapar. Este făcută din substanţe care cândva au crescut din pământ, s-au legănat în vânt şi au mângâiat aerul nopţii. Este mai vechi decât vizita pe lună, apariţia computerelor, casetofoanelor sau a televiziunii. E posibil ca bunicii noştri în tinereţe să-l fi văzut nou.”

Oaspete

La talciocul de duminică, din marginea oraşului, descopăr pe taraba unui buchinist „Progresele Dobrogei dela anexare până astăzi: 1878-1906”, o carte subţire, scrisă şi publicată în 1907 de Leonida Colescu, şeful Serviciului de Statistică din epocă. Spre surprinderea mea, cartea are toate însemnele de posesiune ale Bibliotecii Judeţene Constanţa: număr de inventar, cotă topografică, ştampile, etichete. Vânzătorul, roşcovan şi limbut, e şi actualul proprietar: susţine că a cumpărat-o acum câţiva ani, împreună cu alte câteva sute de volume, de la o „văduvă onorabilă”. Plătesc zece lei şi plec cu lucrarea la subsuoară.

Scotocind prin registre aflu că volumaşul a fost achiziţionat de bibliotecă în 1969 (cu 50 de bani) şi inclus în aşa-numitul fond secret (fond constituit în fiecare bibliotecă de drept public din România comunistă). Împrumutat, nu se mai ştie cui, pe la mijlocul anilor 1980, nu a mai fost primit înapoi şi a fost oficial scos din colecţii în noiembrie 1988. Chiar şi lectura în sălile bibliotecii a cărţilor de la „Secret” era prohibită, nu mai vorbesc de împrumutul lor la domiciliu, însă, atunci, ca şi astăzi, unii obţineau orice şi de oriunde. De ce nu înapoiază oamenii cărţile împrumutate  atunci când nu le înapoiază (fie ele de la amici, profesori ori de la bibliotecă)? Le rătăcesc, uită de ele, ori şi le însuşesc hoţeşte fiindcă le doresc prea tare? Îmi place să împrumut cărţi (să dau şi să primesc) şi mi se pare că luarea cu împrumut, încă mai mult decât cumpărarea, e şi îmbiere grijulie, invitaţie curtenitoare adresată cărţii, iar o carte împrumutată şi nereturnată este un oaspete sechestrat.

Exigenţă

Ştim de ceva vreme că nu se face să mergi în San Francisco fără câteva flori în păr. Aflu acum cu încântare (via bloggeriţa rusă Varia Kojevnikova) că la capătul celălalt al lumii, în Sankt Petersburg (oraşul, alintat „Piter”, în care a scris Dostoievski), e musai să ai o carte la tine. Altfel pari un caraghios.

Înduplecare

Toaleta hipermarketului tocmai fusese spălată: udată din belşug, pardoseala de gresie părea o oglindă azurie, iar un curent rece aducea miros proaspăt de citrice. Femeia de serviciu a cedat cu greu în faţa rugăminţilor mele, instruindu-mă apoi ofiţereşte să calc uşor, ca un balerin.

Uşa cu stencilul unui pantof bărbătesc retro era deschisă larg şi sprijinită de-o carte groasă, murată desigur, dar în stare destul de bună – un volum cu versurile lui Arghezi, care ar fi putut fi ediţia Cărţii Româneşti 1980, din care am primit şi eu un exemplar la premiu, prin clasa a VI-a. Tânara oacheşă s-a zborşit la mine când am rugat-o să mă lase să iau cartea („După ce că… Nu vrei şi mopul?!”). S-a îndurat însă de volum, după ce i-am recitat, ţintindu-i ochii negri, poezia „De-abia plecaseşi”, mică, romanţioasă şi foarte frumoasă, pe care am găsit-o apoi în paginile lui.

Melci

Dimineaţă limpede şi blândă. Citesc în grădină, suspendat în hamac, „Marele Gatsby”, în traducerea recentă a lui George Volceanov. O chemare din casă îmi întrerupe însă lectura. Zorit, las cartea în iarbă, deschisă şi cu paginile în jos, ca un mic acoperiş în două ape zburat de furtună.

Peste vreo oră, revin la umbra mestecenilor şi găsesc paginile aflate în contact cu solul spuzite de melcişori trandafirii cu case minuscule şi delicate. Îi mătur cu dosul palmei şi şterg desenul lor mucilaginos. În urma invaziei rămân mici găuri, dar nu precise şi adânci ca ale carilor, ci superficiale, alungite şi cu marginile rufoase. La o privire mai atentă constat că zdrelirea filelor urmează rândurile tipărite, chiar atunci când ronţăiala începe în albitură, odată ce ajunge la şirul de litere coteşte şi îl urmează fără greş. Trag concluzia că ceva din cerneala folosită de tipografia Polirom îi atrage şi poate îi desfată pe codobelcii de grădină.

Foi de dafin

Deambulând în zi de sâmbătă pe străzile lâncede ale oraşului Techirghiol, descopăr magazinul unui buchinist. E amenajat într-o casă bătrână, dar încă sănătoasă, acoperită cu olane. Pe treimea centrală a faţadei, în linia ei, e un cerdac adânc, umbrit de-o hălăciugă îmbătătoare de caprifoi. De unul din stâlpii subţiri ai pridvorului atârnă o bucată de carton, pe care scrie cu caligrafie îngroşată: „Anticărie”. Poarta din uluci, vopsită în acelaşi verde pastelat ca lemnăria casei, e ţinută deschisă de un scaun pe care se află un vraf de cărţi.

Camera cu opuri vechi e scundă, răcoroasă, primitoare. Nici vorbă de rafturi de sus până jos, cum mă aşteptam, volumele sunt rânduite pe poliţe din scânduri late, geluite, prinse în două brâuri în jurul încăperii, pe-o masă mare, împinsă sub fereastră şi în câteva lăzi lungi, cam butucănoase, cu capac. Buchinistul? Un moşuleţ bondoc, plin de solicitudine, cu ochi ageri şi păr alb, bogat, pieptănat cu cărare laterală, care seamănă niţel cu regretatul Ştefan Radof.

Răsfoiesc cu grijă, dar simt că ceva îmi scapă printre degete, cu „foşnet veştejit”. Sunt frunzuliţe aşezate între cărţi, uneori şi între paginile lor. Jenat, dau din umeri către anticar. Bătrânul mă linişteşte surâzător: e-o metodă de când lumea, simplă şi eficientă, de a alunga insectele – dafinul. Se pare că substanţele care fac foile de laur atât de jinduite de limba cu măsline, iahnia de fasole sau gogoşarii muraţi au şi puterea de a ţine la distanţă furnicile, păianjenii, gândacii, muştele, moliile, ploşniţele, urechelniţele şi alte gângănii cu foarfeci tăioase şi cuirase de chitină.

Burduf

Doina, colega de la departamentul de cărţi vechi şi preţioase al bibliotecii, îmi cere ajutorul pentru descrierea unei ediţii bibliofile. E vorba de o antologie ilustrată de poezie japoneză, publicată în 1970 de editura Univers.

Cartea are din tipografie un frumos semn de carte şi o mapă cartonată care se închide vârând un mic ivăr din plastic într-o urechiuşă ţesută. Cu totul neobişnuită este însă legătura: filele volumului sunt pliate o dată şi cusute la capetele libere. (Cusătura este manuală, cu fir dublu de bumbac, după o tehnică tradiţională japoneză numită Watoji.) Prinse astfel în cotor, paginile par netăiate. Nu e însă cazul să fie spintecate, fiindcă articularea este voită: feţele interioare nu sunt imprimate şi nici măcar numerotate, haiku-urile, dodoitsu-urile şi celelalte poezii nipone fiind tipărite doar pe feţele exterioare ale buclelor de hârtie.

Cum îmi place foarte mult, mă simt ispitit să propun eu un termen pentru această arhitectură a foilor: paginaţie tip burduf de acordeon. Amica mea îl primeşte cu o exclamaţie veselă.

Însufleţire, râsete, aplauze

Răsfoiesc un volum de „cuvântări alese” ale lui Nikita Hruşciov, din anul 1960, pe tema politicii externe a Uniunii Sovietice.

Constat că, indiferent de prilej şi loc – mitinguri ale „oamenilor ce muncesc” la Kabul, Berlin, Moscova şi Bucureşti, sesiuni ale Sovietului Suprem ori ale parlamentelor indian şi indonezian, întâlniri cu locuitorii Vienei şi ai Kabulului, conferinţe de presă la Paris şi Moscova, congresul Partidului Muncitoresc Român de la Bucureşti, consfătuirea fruntaşilor muncii socialiste din URSS, ba chiar dejunul oferit în cinstea lui de presa franceză şi sesiunea Adunării Generale a ONU de la New York (făcută faimoasă de acelaşi Hruşciov care, în timpul discursului unui delegat filipinez, şi-a scos un pantof şi l-a izbit repetat, cu „mânie proletară” în masă) – auditoriul expunerilor liderului URSS după moartea lui Stalin reacţionează invariabil cu enormă emoţiune.

Uneori aflăm de aceste reacţii-sluj ale asistenţei dintr-o frază aşezată la sfârşitul textului. Ni se spune îndeobşte că discursul a fost „ascultat cu mare atenţie” şi „subliniat” sau „întrerupt” „în repetare rânduri” de „aclamaţii” şi „aplauze furtunoase”, „însufleţite” sau „vii”. De cele mai multe ori însă manifestările sunt semnalate chiar la momentul irumperii lor: o bucată a expozeului produce „rumoare”, alta „animaţie”, o judecată creează „însufleţire”, un pasaj convingător e însoţit de „aplauze furtunoase şi/sau prelungite”, un altul, fulminant, electrizează asistenţa şi stârneşte „urale puternice”.

La răstimpuri, adunarea nu se mai poate abţine şi preia cuvântul: „Just! Just!”, „Trăiască pacea!”, „Trăiască comunismul!”, „Trăiască scumpul guvern sovietic!”, „Prietenie! Prietenie! Prietenie!”, „Trăiască prietenia frăţească de nezdruncinat dintre popoarele român şi sovietic!”, „Trăiască măreaţa unitate a ţărilor lagărului socialist!”, „Ruşine! Ruşine!” (nu, nu la adresa vorbitorului, ci a zborului avionului de spionaj american U-2, înfierat cum se cuvine în declaraţie), „Just!, Just!, Ruşine agresorului!”, „Zende bad!”, „Freundschaft!”, „Drujba!”, „Mir!”.

Astfel de plocoane de glasuri şi bătăi din palme erau monedă obişnuită în cuvântările marelui nostru cârmaci, Nicolae Ceauşescu (pe unele dintre ele am avut „bucuria” să le parcurg cu creionul în mână pentru orele de istorie din liceu), aşa că nu m-a mirat să le aflu şi la mult-mai-marele Nikita Sergheevici. M-a surprins însă să citesc despre „râsete” şi chiar „explozii de râsete” în public. Luând de bun textul, lumea se şi amuza la cuvântările celui supranumit „Măcelarul”. Poate căznit uneori, dar alteori pe bune.

Printre lucrurile ce produceau veselie identific ameninţări „fine” („Avem un sortiment suficient de rachete”), expresii contondente („O să daţi de dracu!”), apelul la aforisme populare cu potenţial ilariant („Fereşte-mă doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”, „Asta înseamnă, cum se spune la noi, să mai lipeşti o coadă iepei”), bucurii mărunte („Îmi place să aud cum turbează lacheii imperialismului”).

În linia întâi a nostimadei sunt însă ironiile la adresa americanilor. Iată câteva exemple: „Care e funcţia principală [a preşedintelui american, n.m. I.A.]? Principala se prea poate să fie aceea de a juca golf, iar auxiliara aceea de a fi preşedinte.”, „Baba [capitalismul, n.m.] geme, oftează, se oţărăşte, nimic nu-i mai e pe plac”, „În afară de propriul ceas, i s-au dat la drum [pilotului avionului de spionaj doborât deasupra URSS, n.m.] încă două ceasuri de aur şi şapte inele de aur de damă. Pentru ce-i trebuiau toate acestea în păturile superioare ale atmosferei?”, „Fostul ministru de război al SUA, Forrestal, a fost atât de speriat după război că vom ataca SUA încât a înnebunit. Ziarele au relatat că, auzind cum trec pe stradă maşinile pompierilor, el a crezut că vin tancurile sovietice şi, deşi era în cămaşă de forţă, a sărit pe fereastră”.

Vestimentaţie

Recitind „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” găsesc o notiţă care-mi stârneşte curiozitatea. E o zi frumoasă de primăvară târzie, la începutul anilor 1910, şi un grup de tineri mondeni şi „preaplini de viaţă” face o excursie cu automobilele de la Bucureşti la Odobeşti. „Nu îmbrăcasem nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă şi nici ochelarii”, spune Ştefan Gheorghidiu, personajul principal, care luase loc împreună cu soţia într-una dintre maşini. Care era vestimentaţia obişnuită a conducătorilor şi pasagerilor automobilelor acum un veac?

Cele mai multe automobile fiind, pe atunci, deschise, iar drumurile de pământ, voiajorii erau perfect „etalaţi” „elementelor”. Soarele, ploaia sau frigul, vântul şi insectele, praful sau noroiul îi chinuiau la greu. (Maşinile aveau parbriz şi, uneori, un mic „coviltir”, dar protecţia oferită de acestea era minimă.) Din cartea „Modă şi societate urbană” a lui Adrian-Silvan Ionescu aflu că, înainte de a se urca în automobil, atât domnii cât şi doamnele îmbrăcau, peste hainele „de plimbare”, „un fel de halat larg şi lung, de culoare bej”, care cădea probabil în falduri. Având în vedere statutul celor ce-şi permiteau maşini în acele vremuri, pardesiul respectiv trebuie că era arătos. Pe cap femeile purtau fie pălării, peste care treceau un voal legat bine sub bărbie, fie, mai rar, şepci înalte, speciale. Bărbaţii purtau şepci cu cozoroc şi apărătoare pentru urechi şi obraji. Şi unii şi alţii îşi protejau ochii cu ochelari. Cecilia Caragea scrie în „Istoria vestimentaţiei europene” că ochelarii erau „fumurii montaţi pe o ţesătură moltonată”. Şoferul avea mănuşi „muschetare”.

Dar de ce personajele lui Camil nu purtau aşa ceva? Fiindcă, ne spune tot Ştefan Gheorghidiu, „plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir de praf care să ne tulbure privirile”.

Raport de lectură către editor – Umberto Eco

Kafka Franz. Procesul

Cărţulia nu e rea, este un roman poliţist cu anumite momente à la Hitchcock; de exemplu, crima din final, care va avea publicul său.

Însă arată de parcă autorul ar fi scris-o sub cenzură. Ce sunt aceste aluzii imprecise, această lipsă de nume de persoane şi de locuri? Şi de ce protagonistul este pus sub acuzare? Lămurind mai bine aceste puncte, situând în mod mai concret, dând fapte, fapte, fapte, atunci acţiunea rezultă mai limpede şi suspansul mai sigur.

Scriitorii ăştia tineri cred că fac „poezie” pentru că spun „un om” în loc să spună „domnul cutare în locul cutare la ora cutare”… aşadar, dacă se poate modifica, bine, dacă nu, aş lăsa-o baltă.

(Din volumul Jurnal sumar, Humanitas, 2004, traducere de Corina Anton)

Învelişul material al „bobului” de cunoaştere

În textul de faţă vorbesc despre una dintre pasiunile mele, dar nu o fac din amor propriu, ci la invitaţia doamnei Anca Moraru, coordonator al publicaţiilor Bibliotecii Naţionale, care a găsit interesantă o expoziţie realizată de mine în cadrul Bibliotecii Judeţene Constanţa. Îi mulţumesc cordial.

Ce se pierde şi ce se câştigă prin înlocuirea cărţilor tipărite cu cele digitale? Discuţia nu e deloc simplă, dar există ceva ce poate fi plasat rapid la capitolul pierderi: „corpul” cărţii. Cartea tipărită este simultan materie şi suflet, obiect, dar şi articol spiritual, în timp ce cartea digitală este numai duh, spirit fără o existenţă palpabilă de sine stătătoare. „Pro captu lectoris habent sua fata libelli”, nota în antichitate Terentianus Maurus. Destinul cărţilor este fără îndoială legat de cel al cititorilor şi sunt destule semne că cititorii de azi îndreaptă cărţile spre dematerializare, fără ca forţa lor întru diseminarea cunoaşterii să scadă.

Dar fizicitatea cărţilor tradiţionale este importantă, bogăţia incredibilă a istoriei cărţii este fără dubiu tributară şi obiectualităţii cărţii. Orice carte de hârtie poate fi apreciată nu doar după fluxul ideilor, după fineţea frazei, după structura narativă, după complexitatea personajelor ori alte semnale de fond, ci şi după caracteristicile copertelor, după calitatea hârtiei, după trăinicia şi frumuseţea legăturii, după eleganţa tranşelor, după ilustraţii, după letrine, miniaturi şi anluminuri (dacă există), altfel spus, după învelişul material al „bobului” de cunoaştere. Iar uneori, calităţile acestui înveliş fac din carte un obiect de artă.

Cărţi cu un „corp” frumos sunt de găsit în multe locuri, unele surprinzătoare. Primele astfel de volume le-am văzut în mica biserică a satului natal, evident cărţi de cult, una cu coperţi din lemn şi cheutori din piele, iar alta cu ferecătură metalică. Îmi aduc aminte, de asemenea, de o „Duduca mamuca”, împrumutată într-o vacanţă de vară, pe când eram în prima adolescenţă, din lada unui bătrân consătean cu mintea pătrunzătoare: un volum subţire, legat în cartapecora de culoarea măceşelor coapte, cu semn de carte fix, terminat într-un bumb măricel din aţă.

Bibliotecile mari deţin însă cele mai multe cărţi frumoase, iar uneori le şi expun pentru plăcerea estetică a cititorilor. Fără a fi un connaisseur, când dau de ele le admir, le analizez îndelung şi îi fericesc pe cei care le posedă sau le îngrijesc. Mai mult de-atît, îmi place migala legării tradiţionale a cărţilor şi o practic de ceva vreme. Mă străduiesc să o aşez periodic în program, o aştept nerăbdător, o cultiv cu multă grijă, o împărtăşesc prietenilor, o apăr, cu argumentaţii robuste dar controlate, în faţa persiflărilor. La fel de mult ca lucrul în sine, îmi place universul pe care minuţia legării îl instituie: frână temporală, estomparea contururilor şi zgomotelor lumii de dincolo de masa de lucru, calm, coli de diferite culori, foarfece, hârtie marmorată, cartoane, tăbliţe de lemn, sticluţe de lipici, pensule, fleuroane, ace, ghemuri de aţă, unelte de găurit, bucăţi textile şi de piele, cuţit de fălţuit, cuttere, rigle şi compas, aromă de cafea.

Un mic atelier de legătorie pentru copii, pus la cale cu ocazia „Nopţii bibliotecilor” din toamna anului trecut, a stârnit entuziasmul micilor vizitatori nocturni ai bibliotecii în care lucrez, aşa că m-am simţit încurajat să propun o expoziţie de cărţi şi caiete legate manual de mine. Ideea a prins şi, în luna martie curent, holul mare al Bibliotecii Judeţene „Ioan N. Roman” Constanţa a găzduit câteva dintre lucrările mele: volume cusute după rânduiala legătoriilor tradiţionale chineze şi japoneze, caiete legate în stilul cărţilor vechilor creştini copţi, cărţulii inspirate din maniera islamică de a petrece una dintre învelitori peste cealaltă ca o clapă, volume ce respectă ingenioasa metodă secretă belgiană de legare a fasciculelor de pagini, dar şi miniaturi în care spiritul ludic al cusutului e mai presus de orice cerinţă a asamblării cărţilor. În paranteză fie spus, metoda secretă belgiană a fost inventată de legătoarea Anne Goy relativ recent, la mijlocul anilor 1980, un argument puternic că legarea cărţilor, ca orice meşteşug autentic de altfel, e vie şi plină de promisiuni.

N-aş putea să spun prea multe despre cum a fost primită expoziţia, totuşi, surpriza şi curiozitatea vizitatorilor au fost evidente. La sfârşitul lui martie, punând punct expoziţiei, cu caietele şi cărţile sub braţ, tocmai scoase din vitrine, am avut senzaţia plăcută a unei ucenicii sârguincioase şi recompensate.