Arhive pe categorii: Copilărie

Aââ, aâââ…

Discuție

Un copil plânge în vecini de se usucă iarba și copacii de jale. I-a dispărut pisica. O știu pe mâță, sărea uneori gardul și se tolănea sub tisa noastră, complet albă dacă n-ar fi avut o pată neagră pe urechea dreaptă, ca un soi de căciuloi de care nu se putea lipsi, deși-i rămăsese mic. Printre sughițuri, prichindelul are luciditatea de-a se caracteriza: „Am ajuns sărac… aâââ…, sunt cel mai sărac om de pe lume, aââ, aââââ…”

Basme rusești

Discuție

Primesc câteva ebook-uri, primele cu licenţă (Polirom) pe care le vede vechiul meu Kindle Paperwhite. O prietenă tristuț-romantică (dar nu cu nasul lung și demodat, adaugă ea prompt) mă invită să-mi petrec convalescența socială, impusă de amenințarea virusului încoronat 19, printr-o imersiune în literatura rusă şi-mi face cadou un întreg raft, electronic, de bibliotecă: Ludmila Ulițkaia, Gogol, Dostoievski, Bulat Okudjava, Nabokov (mai multe titluri), Vasili Grossman, dar și o colecție din cele mai frumoase basme ale rușilor. Cu ele și încep.

Șoimul Finist, bogatyri, dintre care cel mai mare e Ilia Muromeț, copaci vorbitori și copaci cântăreți, țarina cea nezâmbitoare, bătrânul Koscei, stăpânul tainelor veșniciei, Baba Iaga, prostănacul Emelea și mulți alții suie din pagini și-i simt mai reali decât pe Dragnea, Bendeac sau Mihaela Rădulescu. Și mai urcă cineva la suprafață, un copil, ca de 10 ani, citind o carte de „Basme rusești”, cu o sanie trasă de cai pe copertă, minunându-se de bogatyri, dintre care cel mai mare e Ilia Muromeț, de copacii vorbitori și copacii cântăreți, de bătrânul Koscei, stăpânul tainelor veșniciei, de Baba Iaga și de prostănacul Emelea. Iar alături de el un moș poznaș aprinzându-și o țigară și scoțând inele de fum.

Fiind singurul băiat din familie, sarcina mea principală în vacanțele de vară, de prin clasa a treia până-ntr-a noua, a fost să merg cu vaca la păscut. În fiecare dimineață, mama îmi agăţa de gât o traistă cu ceva de ronțăit și o carte, pasându-mi funia vacii după ce-i mai trăgea o țesală pe spinare: Să n-o ții-n poiana bisericii și să nu vii fără ea! De citit aveam și nu prea timp, mă atrăgeau mai mult jocurile cu ceilalți pici, dar și palavrele babelor și moșnegilor (văcarii de pe pajiștea satului meu erau fie copii, fie bătrâni). Vacile noastre păreau liniștite și concentrate la iarbă, dar în jur erau tentații mari, pe nepusă masă puteau intra în porumbiștea vreunui sătean sau în livada de pruni și cireși a CAP-ului, ținută sub observație de paznici haini.

Odată văcuța unei țațe a luat-o la picior și ea m-a rugat pe mine, ca cel mai sprinten din vâlcea, s-o aduc pe calea cea bună. Am prins-o cu ușurință din urmă și i-am altoit câteva nuiele, cum știam că se face când vrei să înveți pe cineva ceva util. La întoarcere l-am văzut pe nea Mitică, un mucalit cu obrajii supți, căruia-i spuneam pe la spate Gherbelea, trăgând tacticos dintr-o țigară. Nu era o țigară obișnuită, scoasă din pachet, ci una făcută dintr-o hârtie scrisă mărunt, care mi s-a părut de ziar. După câteva zile, citind despre țarevici, mujici și copeici, m-am prins ce foiță folosise nea Mitică pentru a-și învârti țigara: o pagină din cartea mea, din basmele mele rusești… Cred că i-am spus, dar n-a vrut să recunoască: Ce gândești tu, măi țâcă!

Rețeta de plăcintă

Discuție

Am cules merele
numai o găleată (învârfuită)
deh, e un măr pitic, la mila scrâșnetelor naturii
de-o plăcintă sigur ajung, îmi zic
mai am pe undeva rețeta de plăcintă a bunicii?
mi-a scris-o chiar ea într-o dimineață ploioasă
eram singuri în casă
bunicul plecase în sat, la adunarea adventistă
ea nu-l însoțea defel
încă supărată
nu fiindcă Dumnezeu îl luase pe fiul ei
ci fiindcă n-o luase pe ea înainte
aluatul îl faci cu apă rece și îl frămânți mult, a început ea
o priveam cum desenează literele
mâna crăpată, trudită ținea cu delicatețe stiloul
merele se curăță de coajă și se dau pe fața cu bumbi măricei a răzătoarei
am întrebat-o unde a învățat să scrie
luminile ochilor albaștri i s-au aprins:
da’ ce crezi? și eu am primit cândva coroniță!
scara șontâcăită se amuza uneori pe seama mea
scuturându-mă scurt de amintiri și certitudini
cele mai bune sunt merele domnești
fiindcă sunt cele mai aromate
înălțându-se pe primul fuscel, soția a sosit cu răspunsul:
„Unde, unde? în cutia pictată, împreună cu fotografiile mici”
o găsesc împăturită într-un plic
hârtia veche, ruptă din maculatorul meu de română
e îngălbenită și pătată, iar îndoiturile rufoase
scrisul frumos, citeț și acum
înainte de a se prinde de mână pe foaia liniată
cuvintele mari și albastre erau șoapte pe buzele bunicii

[Fotografie de Liana Barbu-Ciocoiu]

Ochelari

Discuție

O fereastră luminată și cu perdelele trase în lături e un ochi care îmi zâmbește în întuneric și, deși nu se cade, nu mă pot abține să-l cercetez. Am primit recent un astfel de surâs șăgalnic de la parterul unei case de pe strada Decebal.

Camera dezvăluită era măricică și mobilată după gustul unor vremuri trecute: măsuță înaltă cu un radio sau o combină muzicală, dulap Bidermeier cu vitrină (plină de cărți) încadrată de uși înguste, comodă pe care se odihneau câteva jucării de pluș, fotolii acoperite cu macaturi țărănești, goblenuri cu peisaje pe pereți. În mijlocul camerei era o masă de șase persoane, la care stăteau, pe aceeași parte și pe scaune tapițate, doi copii, fată și băiat, cu caietele în față. Le vedeam fețișoarele destul de bine, nu erau mai mari de nouă ani, aș fi pariat că nu erau frați. O duduie cu părul lung, prins în coadă își sprijinise palmele de marginea mesei și stătea aplecată peste capetele lor, aproape îmbrățișându-i. A dispărut însă repede pe-o ușă laterală care-a rămas deschisă. Îi medita ori îi asista la tema de vacanță?!

Băiețelul era neclintit, doar mâna i se mișca lent deasupra foii. Fetița? Altă mâncare de pește: totul la ea își schimba poziția, continuu și într-un fel țâșnitor. De altfel a terminat repede ce avea de scris și era clar că se plictisește, trebuie să faci ceva, o tot împungea greierașul ei. A găsit: și-a pus picioarele pe traversele laterale ale scaunului și s-a ridicat într-o postură de gimnastă la bârnă, rotindu-și privirea pentru a primi elogiile. Și-a aruncat apoi ochii către colegul mocăit. Părul lui bogat era pieptănat cu o cărare frumoasă pe tâmpla dreaptă. L-a făcut palancă în doi timpi și trei mișcări. Dar asta n-a fost tot. Numai bine că băiețelul a întors spre ea o mutră uluită și veveruica i-a prins prompt nasul între degete. I l-a prins și l-a învârtit scurt ca pe-un buton de la aparatul radio. Basta!!, a decis băiețelul, a lăsat stiloul să se rostogolească pe masă și a întins mâna către mutrița ei ingenuă, pentru a face la fel și chiar mai mult de-atât. S-a oprit însă încurcat și sunt sigur că am înțeles de ce: fetița purta ochelari. Cu rame rozalii și lentile mari, ușor alungite. Buff!, a făcut stiloul la momentul oportun.

Precauție

Discuție

Un copil de doi ani și ceva privește etajerele cu bunătăți ale raionului de panificație de la Kaufland. Și-a pus vârful limbuței pe buza de sus, ca și cum ar adulmeca, iar mâna dreaptă, înfiptă în degetul unei mănuși de celofan, și-o ține drept în sus. Se depărtează câțiva pași, face o piruetă nesigură pentru a reveni cu fața la vitrine și rămâne locului evaluând oferta apetisantă. Se apropie și apasă chiflele proaspete din raftul de jos, în timp ce mormorosește: „Ai dijă, nu-i bună toajă!”

Pregătiri de bal

Discuție

O fetiță își pune la uscat păpușile. Le scoate pe rând dintr-un lighenaș de plastic și le agață de păr, cu cârlige lungi, din lemn, pe-o sforicică trasă de-a curmezișul stradelei Vântului. Patru păpușele ciufulite: trei blonde, una roșcată. Alături prinde și rochițele lor multicolore, șiroind de apă.
– Diseară mergem toate la bal, îmi spune, pe când fac un pas elastic peste culmea improvizată.
– Vine și prințul?, o întreb.
– Hmmm, asta… vom vedea.
Îmi iau la revedere cu mâna la pălărie și le urez domnișoarelor petrecere frumoasă.
– Mul-țu-mim fru-mos!, răspunde sacadat fetița, aplecându-și căpșorul cu zulufi aurii în ritmul silabelor: stânga, dreapta, stânga, dreapta, stânga.

Zboruri

Discuție

De 1 Iunie invităm la bibliotecă un grup de copii de la Centrul de Plasament „Micul Rotterdam”. Vrem să le oferim câteva linguriţe din dulceaţa zaharisită a jocurilor copilăriei noastre. Împreună cu câteva colege ne reamintim regulile şi pregătim cele de trebuinţă pentru Cucii, Picioruşul, Ţările, Elasticul, Avioanele, Cireşica, apoi amenajăm în faţa bibliotecii o „uliţă” largă, pentru joacă.

Pe copii îi ştim niţel de la întâlnirea de Crăciun, câţiva sunt orfani, dar cei mai mulţi au fost internaţi în orfelinat chiar de părinţii lor. Din cauza lipsurilor şi cu speranţa că după o vreme soarta le va arăta faţa ei cea bucălată şi îşi vor putea readuce copiii acasă. Acest lucru se întâmplă însă extrem de rar, ne-a mărturisit una dintre asistentele sociale însoţitoare.

Eu mă ocup de avioanele de hârtie şi, fiindcă vreau să-i impresionez, aleg să construiesc pentru fiecare aeroplanul victorios al lui John Collins, care deţine recordul mondial la distanţă parcursă (69,14 metri conform Guinness Book, la o aruncare din 2012 a jucătorului de fotbal american Joe Ayoob). Distribui jucăriile prichindeilor, apoi îi aliniez şi mă plimb prin faţa lor, drept şi serios, ca un general care trece în revistă escadrila cu elicele zbârnâind. Mă retrag într-o latură şi dau semnalul. Bucata noastră de cer e invadată deodată de chiote şi libelule colorate. Nu fără un dram de uimire, vedem cu toţii că Mister Collins a făcut treabă foarte bună.

După o parabolă alungită, avionul unui băieţel aterizează la picioarele mele. Îl culeg şi i-l ofer cu braţele deschise, într-o postură pe care copilul o interpretează ca o chemare la îmbrăţişare. Se aruncă realmente la pieptul meu. Lansează din nou, avionul zboară departe, îl pescuieşte şi revine în fugă la mine. Ne îmbrăţişăm iar. Încă o dată şi încă o dată, simt cum gestul pompează tandreţe într-un imens gol sufletesc.

Covoraşul de pănuşi

Discuție

O întâmplare cu doi moşnegi m-a reapropiat, după douăzeci de ani, de un bun prieten din copilărie. Sosit într-o vizită în satul natal, amicul meu Costel T. şi-a ajutat tatăl să facă drumul de câteva sute de metri dintre casele alor noştri: bătrân şi aproape imobilizat de boli, a vrut să-l mai vadă şi să mai stea de vorbă cu tatăl meu, la fel de bătrân şi la fel de pironit de beteşuguri. Noi nu ne-am văzut, însă Costel a obţinut adresa mea. L-am regăsit, deocamdată doar în scris, la fel de afabil şi de temperat cum îl ştiam. Ţin la el din aceste motive şi din multe altele, cel mai important fiind şi cel mai vechi.

Micul nostru sat a avut dintotdeauna doar şcoală primară şi aceea cu numai două săli de curs, astfel că într-o încăpere învăţau, în acelaşi timp şi sub grija aceleeaşi învăţătoare, două generaţii de elevi. Când am intrat în clasa întâi, i-am găsit instalaţi pe cei de-a patra, iar învăţătoarea ne-a aşezat în bănci amestecaţi: unul mic cu unul mare. Eu am ajuns lângă un băiat blond şi cu ochi gri-verzui, năltuţ, slab şi foarte liniştit. Foarte liniştit în recreaţii, fiindcă la ore eram cu toţii smirnă.

Într-una din primele săptămâni ale acelei toamne, Doamna Gica, învăţătoarea noastră, ne-a rugat să aducem la şcoală foi de porumb: urma să învăţăm cum să împletim covoraşe. Instructori ne-au fost chiar colegii de bancă. Costel îmi pregătise un ac mare, tăiat dintr-o sârmă dură, cu vârful destul de ascuţit şi urechea aplatizată şi alungită. Cu siguranţă a fost un meşter grozav, fiindcă am fost foarte mândru de covoraşul meu rotund, foşnitor, îndesat, dar mai ales fiindcă m-am îndrăgostit de migăleala îndeletnicirilor manuale şi i-am făcut loc de atunci pe traseul bucuriilor mele.

Balzac

Standard

OLYMPUS DIGITAL CAMERAÎntr-un jurnal pe care-l ţineam în anii pubertăţii (cu accent evident pe neastâmpărul vacanţelor) găsesc următoarea însemnare, datată mai 1980:

„Chiar adineauri am văzut la televizor o cursă hipică, adică de cai cu călăreţi. Caii erau toţi închişi la culoare, frumoşi şi foarte încordaţi. Jocheii erau mici şi slabi şi stăteau aplecaţi în faţă pe gâtul cailor, cum am vrut şi eu să stau la Raciu, pe calul de la CAP, dar n-am reuşit. Ca să ascult mai bine cavalcada, am dat sonorul la maxim, deşi asta nu prea i-a convenit mamei, care buchisea o altiţă. Am simţit cum inima îmi bate năvalnic, căci cursa a fost foarte palpitantă. Nu mi-a plăcut că unii jochei îşi loveau în neştire căluţii cu nişte biciuşti. Asta mai ales spre sfârşitul cursei, când se vedea linia de finiş. A câştigat calul Balzac, care a primit o coroană cu flori, cum primim şi noi la premiul I, dar nu pe cap, ci agăţată de gât.”