Personalități dobrogene

O mai veche cunoștință, pensionară venerabilă, cu baston și poftă de studiat-scris ține morțiș să strângă pentru tipar biografiile personalităților de ieri și de azi ale Dobrogei. Mai degrabă de ieri, fiindcă a decis să nu primească în volum decât indivizi născuți înainte de 1970. De ce? Nu poți face lucruri importante până la 48 de ani? Ba da, însă faptele celor de 48 minus nu pot fi socotite încă, fără dubiu, ca fiind importante. (O consecință a axiomei „nimeni nu-i profet în vremea lui”, s-ar zice.) Pe de altă parte, dacă totuși le-au fost dovedite meritele, le-a rămas prea mult timp pentru a se compromite. Deci, fără „tinerei”.

Asta e prima dintre cele două reguli ale calificării ca individualitate dobrogeană marcantă. Cealaltă are de-a face cu orizontul de lecturi și relații al autoarei. Din vorbă în vorbă, am înțeles cum a făurit domnia sa patul procustian al selecției. A ajuns numele tău la urechile autoarei, însoțit de-un clinchet argintiu? Găsește rapid informații despre tine (de preferință tot în enciclopedii sau la o amică, două)? I-ai vorbit frumos la telefon și i-ai trimis la timp CV-ul (dacă ești în viață, desigur)? Atunci da, ești „personalitate dobrogeană”. Dacă nu, nu, rămâi un ins comun.

Duioșie

Un băiețel și tatăl lui vând coarne de pădure pe strada mea. Merg pe jos și doar ciutanul strigă, încercând să atragă mușterii de prin curți: „Avem coarne! Poftiți, poftiți la coarne!” Lăbărțat, subțire, limpede. Prichindelul are 8-9 ani, antebrațele pline de zgârieturi și nu dă doi bani pe vântul care îi răvășește ca un măscărici părul blond. Bărbatul are obrazul bărbierit până la sânge și o privire verzui-zâmbitor-sașie, de care ochii mi se lipesc ca frunzele pe caldarâmul ud. Fiecare duce cu el un coș mare de răchită, acoperit cu un ștergar pătat de zeamă roșie. Nu vin de la doi pași, ci tocmai de la Enisala, au cules fructele din pădurea Babadagului.

Bărbatul ridică un colț al tișlaifărului și mă invită să gust. Băiețelul se bagă însă repede dintr-o parte și mă trage de mânecă. Vrea să iau de la el și îi fac bucuros pe plac. Hmmm, sunt bune, foarte bune, coapte, cărnoase, aromate. „Puteți să faceți și suc” zice băiețelul. Mă mir de diferența dintre panere: al bărbatului e plin ochi, al copilului abia pe sfert, poate mai puțin. „Doar atât ai cules?” îl întreb pe prichindel. „Nuuuu, răspunde el, asta e fiindcă ticu crede că nu am putere, da’ ia uite aicea, nenea”. Trage sănătos aer în piept, strânge pumnul drept și îndoaie brațul, încordându-și bicepsul. Tatăl sașiu lasă coșul jos, își ia pintenatul în brațe și îi strânge căpșorul la piept fără să spună un cuvânt.

Antipatizarea pământului

– Uite cât de bine se câștiga la începuturi din munca în CAP-uri! mi-a spus un scriitor constănțean vârstnic, fost activist de partid, așezându-mi sub nas, ca pe hostie, o carte groasă (Constanța – prima regiune colectivizată, publicată în 1960).

Nu am știut de unde s-o apuc pentru a găsi proba tezei, așa că și-a pus ochelarii, a răsfoit și mi-a citit cu voce tare: „În 1959, colectivistul Mitică Guță din satul Tătaru, împreună cu alți doi membri ai familiei sale, a efectuat 1200 de zile-muncă, pentru care a primit 16.800 de lei, 5.400  kg de grâu, 3.600 kg de porumb, 1.200 kg de orz și alte produse ca: legume, fasole, cartofi, brânză, zahăr, ulei, vin, țuică, miere, fructe etc. Șaișpe mii opt sute de lei pentru un an de muncă!!! Bașca produsele! Asta era o avere în 1959, ascultă la mine!” a exclamat.

L-am întrebat de ce bunăstarea asta nu a durat, ce nu a mers? Motivul, a susținut bătrânul activist, care a lucrat ca tehnician agricol prin Dobrogea, a fost că oamenii au încetat să iubească pământul, că cei care au pătimit cu pasiune lângă pământ (așa cum, de pildă, a făcut-o domnia sa) au fost tot mai puțini.

– Ți-aduci aminte cum săruta Ionul lui Rebreanu pământul? Dragostea asta a dispărut în anii ’80.

– Ion săruta pământul fiindcă era al lui. Cât privește dragostea pentru pământ, ea a dispărut chiar la colectivizare, când pământul le-a fost furat țăranilor de către statul comunist.

– Nu. De fapt, la colectivizare dragostea a crescut, fiindcă oamenii au realizat că nu mai au doar un pogon jumate, ca până atunci, ci zeci și sute, terenuri cât vedeau cu ochii în jurul satului lor. Dar în ’82, ’83, ’84  a fost o secetă rea. Țăranii au muncit, pământul le-a dat foarte puțin înapoi, iar cooperatorii nu l-au mai îndrăgit, au ajuns chiar să-l urască. Fii liniștit, o să înțelegi, am scris o carte despre asta, o s-o public în curând.

Poduri

Spre surprinderea mea, trenul cu care călătoresc la Bucureşti traversează Dunărea pe vechiul pod „Carol I”. Nu fusese dezafectat acum treizeci de ani?! E sigur? Pun întrebările astea unei conductoare zâmbitoare, în ţinută impecabilă „E sigur, dacă ne-a dat voie AFER[*]-ul”. Şi aplecându-şi mult faţa către mine: „Ăsta nou trebuie însănătoşit, are nişte probleme de la construcţie, e plin de crăpături”.

La întoarcere, trecem fluviul, cu viteza melcului, pe podul cel nou. Şi plin de bube. Nu cad traverse ori şuruburi. Scot capul pe fereastră, dar nu aud mai nimic, ca şi cum şinele şi roţile tocmai ce-au fost unse din belşug. „Ce-i cu podul ăsta? Aflasem că-i în reparaţii”, îi zic şefului de tren. „Doar ziua, seara e deschis circulaţiei. Mai lipesc câte ceva pe ici pe colo, nişte zorzoane…”

[*] Autoritatea Feroviară Română

Trofeul lui Traian

Hoinărim prin Dobrogea de sud, pe şosele aproape pustii, mărginite de nuci bătrâni. În miezul zilei facem un popas la Tropaeum Traiani, replica monumentului construit de romani în urma victoriei de pe aceste meleaguri asupra dacilor şi a aliaţilor lor. Ne învârtim în jurul impozantului corp cilindric, încercând să-i descifrăm basoreliefurile tocite, apoi, cu câteva ipoteze în cap, ne tragem la umbra unei sălcioare, în apropierea zidului de incintă. Compus din trei rânduri de blocuri masive de piatră, zidul e năpădit de porumbari şi măceşi, dar se ţine bine. Remarcăm cu surprindere că unele dintre lespezile lui sunt scobite cu multă grijă. Enorme, vineţii şi adâncite par tăvi pentru cozonacii căpcăunilor.

La plecare, muzeograful de serviciu ne lămureşte. Transformat în ruină de cutremure şi timp, ansamblul a fost de-a lungul secolelor sursă de materiale pentru locuitorii comunei Adamclisi, aflată la o aruncătură de băţ. Multe piese arhitectonice şi sculpturale au fost luate şi folosite inventiv în gospodăriile ţăranilor. În primăvara anului 1882, arheologul Grigore Tocilescu face primele săpături la monument, iar între acţiunile sale se numără şi aceea de a bate ogrăzile sătenilor pentru a identifica şi colecta dale, blocuri, cornişe, frize, metope, statui, solzi de acoperiş şi alte elemente, de cele mai multe ori fragmentare, ale edificiului ridicat cândva pentru a evidenţia tăria unui imperiu. Este sigur că blocurile scobite ale zidului exterior au fost utilizate ca adăpători pentru animale.