Un om necăjit

Doi soți și-au încadrat copilul pe una dintre aleile parcului „Mircea” și merg în ritmul lui melcuit, de elev care doar ce-a încheiat o zi ingrată de școală.

Copilul (necăjit): Eu nu pot să învăț tabla înmulțirii. (categoric) Nu poot, să vă intre în cap. Și mâine să-i spuneți și lu’ doamna.

Mama (oftând): O înveți tu, micule, o iei încet și-o să te trezești c-ai învățat-o. E grea, nici noi n-o știm, dar…

Tatăl (furând vorba, cu siguranță): Eu o știu!

Mama (zeflemitoare): O știi pă dracu, las-o jos că măcăne. (aruncă o privire scurtă către bărbat) Zi no-ori nouă!! (după o pauză) Șapt-ori trei? (după o altă pauză, mai lungă) Mda, și p-asta o știi în felul tău.

După ore

De când s-au deschis efectiv școlile, în fiecare zi către prânz, platoul din fața bibliotecii se umple de lume. Sunt părinți, bunici, dădace care așteaptă să sune soneria școlii „Dan Barbilian” de alături, pentru a-și recupera prichindeii, mai învățați cu un genunchi al broaștei. Printre ei, o tânără minionă însoțită de un cățel în lesă scurtă. Mic, alb-pufos, timid, nerăbdător, se lipește de picioarele stăpânei și privește fix, în lungul aleii dintre clădiri. Când își simte prietenul scăpat de păsurile lecțiilor, sare, se zbate – cerând, și primind, libertate – și aleargă fără frică în întâmpinarea lui. Uuu, ce bucurie!! Azi cățelul a lipsit. Femeia a fost prezentă, dar pufulinul ia-l de unde nu-i. L-am căutat îndelung prin pădurea de picioare și pe de lături, poate-a primit liber mai devreme, mi-am zis, însă degeaba. M-am întristat, nu m-am putut abține să mă gândesc la ce-i mai rău. Băiatul cu față roșie a apărut printre primii școlari, ca de obicei, și la fel de vesel. A abandonat ghiozdanul și, privind în sus către mama lui, și-a împreunat mâinile, parcă cerșind. Din geanta argintie, imensă, strânsă la piept de femeie s-a ițit un căpșor îmblănit, tărcat și miorlăit: o mâță. Cred că vin cu rândul la întâlnire.

Cântec la vioară

Ajung uneori în magazinul cu instrumente muzicale de pe Ștefan cel Mare, lângă fostul han Balcan. Nu cumpăr nimic, îmi place însă să privesc instrumentele, o mai veche bucurie de-a mea. Cinelele și gongurile strălucitoare, tobele cu pielița gata să pleznească, chitarele electrice multicolore, atârnate în mănunchi de tavan și cele clasice care îmbracă un întreg perete, percuțiile de mână și cele de fanfară, viorile delicate, claviaturile, naiurile, tamburinele vesele, mandolinele burticoase, contrabasurile, clarinetele, banjourile exotice, saxofoanele, drâmbele modeste și multe altele. Într-o zi am văzut un cimpoi (dezumflat), iar în alta un ferăstrău muzical.

În paranteză fie spus, deși n-am deloc ureche muzicală, nu mai zic de voce, în copilărie și tinerețe am fost chinuit din greu de talent, ba am și avut muzicuțe, fluiere ciobănești, acordeon cu 32 de bași (și un profesor țigan), chitară acustică. Încă mai știu să falsez cras „Ceata lui Pițigoi” la acordeon și „Famous Blue Raincoat” la chitară.

Îmi doresc desigur să ating, să ciupesc, să suflu, dar mă abțin, nu e voie. Nimeni nu cântă acolo, dar toți mușterii îngână încetișor melodiile favorite.

Acum câteva zile am avut parte de-o surpriză în M&C Musical Instruments, așa se cheamă magazinul. O fetiță cu cravata grena a unei școli locale de elită la gât tocmai ce-și acordase o vioară. Câteva minute a cântat desăvârșit, cu ochi întredeschiși și mână sigură, o bucată splendidă. „Mozart”, a șoptit la sfârșit o doamnă cu păr grizonant și lacrimi în ochi. Am aplaudat și eu încântat. Mi-au venit în minte vorbele volatilului mistic Angelus Choiselus: „Când sunt între ei, îngerii muzicieni cântă Mozart. Iar Dumnezeu ascultă la ușă”.

Țuț

Jumătatea feminină a unei clase de-a XI-a de la Colegiul Economic „Carol I” vine la bibliotecă. (Cealaltă jumătate este în șort și teniși pe terenul de sport al liceului, nădușind pentru cupa turneului de fotbal dedicat Zilei Internaționale a Educației.) Fără să-mi propun, patinez lung pe a fost odată: Constanța veche și fostele sedii ale bibliotecii publice, tipărituri vechi, bibliotecarii de altădată, cataloagele tradiționale.

„Ați văzut vreodată o mașină de scris? mă întreabă brusc o fetișcană. Am citit într-o carte că demult, scriitorii…”

Le poftesc în biroul meu și scot dintr-un dulap o mașină mecanică de scris, nu foarte bătrână, care a fost folosită la greu în departamentul de dactilografie al bibliotecii. Eu însumi am maltratat-o de câteva ori, în încercarea de a trimite niște articole unei reviste bucureștene. Casată acum 14-15 ani, m-am îndurat de ea și am păstrat-o. Are linii dulci, iar carcasa metalică, în două nuanțe de bej, e jivrată și doar nițel prăfuită. Elegantă, ce mai tura-vura. Și redegistă, marca Robotron-Optima.

Banda cerneluită e uscată, dar nu terminată, bag o foaie albă, învârt cu grijă cilindrul carului și apăs decis: „a e i o u, învățați să spuneți nu”. Ce captatio!! Cine ar fi crezut?! Fetele fac ochii mari și își așteaptă rândul la împrietenirea cu Robotron-ul, nerăbdătoare și entuziaste ca la o ședință completă de make-up (ochi, buzițe, figurici). Între timp îi fac poze din toate unghiurile. Mai mult decât la impresia, foarte palidă de altfel, a literelor pe hârtie, tinerele sunt atente la țăcănitul șuierat și casant al clapelor. Do-do-re-mi!! La plecare, printre însăilările de pe foaie descopăr o neașteptată și demodată expresie, fericit asortată cu gadget-ul pensionat: „M-a lăsat țuț.”

Teatru școlar

Trupa de teatru a Școlii Generale „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Constanța vine la biblioteca județeană. O duzină de elevi frumoși, dezinvolți, probabil actori talentați, dar care nu pot „să ne trăiască”, fiindcă piesa pe care o joacă e o însăilare stridentă de proverbe și zicători neaoșe, asezonate cu câteva înjurături grase, tot de pe la noi, așezate pe-un pat de bușituri din picioare și melodii ale formației Phoenix. Se numește „Vorba românului”, iar autorul ei este și cel care a pus-o în scenă, dl Valentin Sgarcea, profesor de limba și literatura română, dramaturg, regizor, critic de teatru. Înainte de gong, domnia sa ne oferă, gentil, cheia spectacolului: piesa e un manifest dur pentru frumusețea toridă a limbii române. Că e dur mă conving chiar de la prima replică: „Te dracu!!” (sic!). Rostită de un copil de clasa a VII-a, replica e stupefiantă și îngrozitoare.

Reprezentația „Vorbei” mi-a adus aminte o întâmplare povestită de Moromete în Marele singuratic. Urmau alegerile pentru Camera regatului și trei deputați poposesc în satul colbuit, de câmpie. Se adresează țăranilor cum cred de cuviință, unul vorbește graseiat, ca la Paris, altul ca un om de afaceri ce era, iar ultimul, spune Ilie, care se afla în auditoriu, „iese în față și ne zice: Bă! Trebuie să pui boii înaintea carului, nu caru’ înaintea boilor… Și cine se scoală de dimineață departe ajunge… Chestii de-astea… Hm! La sfârșit, după ce a terminat, îl auz pe Cocoșilă că-mi spune tare: Moromete, asculți, din toți care vorbiră, să știi că ăsta din urmă e ăl mai prost... Și așa și erea!”

Iaca poznă!

Un el și o ea, adolescenți târzii, joacă șah pe-o bancă, în parcul liceului Mircea. Privirile celor doi converg în poala fetei, unde e așezată tabla pepită, de dimensiunea unui vocabular. Ea și-a întins picioarele lungi pe bancă și le-a sprijinit de coapsele adversarului, iar el, aplecat mult înainte, îi înfășoară cu palmele genunchii dezgoliți, într-o postură de cățel cu botul pe labe. Sunt foarte concentrați, nicio privire în jur, nicio vorbă, nicio oftătură, cu totul rupți de zarva duminicii însorite, el mută, ea mută, cal, nebun, pion, tânărul vizibil mai rapid.

Un prichindel fonfăit, care trasează onduleuri pentru o pistă de biciclete cu cretă albă, mă roagă să-mi trag picioarele, așa că o vreme scap din vedere perechea șahistă. Căzătura junelui mă ia prin surprindere. Îl văd dintr-o dată pe jos, răsturnat într-o rână, în sunetul cristalin al pieselor liliputane din sticlă. Fata nu pierde timpul, se apleacă și îl îmbrățișează. „Cred că am câștigat!” spune și, privind mutra lui perplexă, izbucnește în râs. Aș paria că fetișcana i-a făcut o șotie, probabil i-a dat un mic brânci, fericirea te face poznaș.

Singurul lucru bun

Un pic înainte de solstiţiu, vara a sosit brusc şi irevocabil pe malul mării. Ducem deja dorul unei ploi care să împrospăteze aerul, unui suflu răcoros, sau măcar unui nor mare care să se interpună între noi şi soarele nemilos. Preumblându-mă între casă (cuptor) şi grădină (fierbinţeală şi muşte împieliţate), îmi revine în minte o întâmplare de acum câteva săptămâni, pe când ploile nu ne dădeau pace.

Doi puşti de 9-10 ani se aşezaseră pe bordură, în colţul străzii noastre, la umbra unui vişin. Îşi agăţaseră ghiozdanele de crengile pomului şi priveau şuvoiul de apă venit dinspre câmp. Unul dintre ei, cu cravata şcolii la gât, medita scoţându-şi încălţările murate: „Singurul lucru bun la ploaia asta a fost curcubeul de la ora de mate…”

Absenţă

E luni dimineaţă, iar aerul stătut şi rece din birou are acelaşi vechi şi inexplicabil iz de vin răsuflat. Deschid ferestrele dinspre miazăzi, pornesc computerul, pun de-o cafea mare. Mă uit după mâţa neagră cu botoşei albi şi o strig pe mai multe tonuri. Degeaba. În timp ce aroma cafelei se răspândeşte în încăpere ca vraja unui şaman iscusit, fărâmiţez pe pervaz o felie de pâine pentru vrăbiile care se adăpostesc sub scara exterioară a bibliotecii. (Nu vor veni decât după ce voi închide geamul.) Îmi oblojesc durerea de gât cu un dumicat de pâine pe care-l îmbib cu extract de propolis.

Strâng de pe mese cartoanele şi capetele de aţă lăsate de copiii care mi-au fost ucenici la atelierul de legare de carte, la sfârşitul săptămânii trecute, apoi extrag din îmbulzeala de pe birou cererile cititorilor, rămase nerezolvate: o bibliografie despre poluarea industrială (ff urgentă – musai înainte de ora 12), alta despre relaţia lui Cousteau, bătrânul, cu Delta Dunării și fotografia unui soldat, apărută în „Dobrogea Jună” din octombrie 1922. Floare la ureche! Deschid poşta electronică şi răspund cu încântare prost disimulată câtorva mesaje de felicitare pentru reprezentaţia de sâmbătă a „Gaiţelor”. (Off, biet actoraş amator, nu te gândeşti că oamenii ăştia poate te iau peste picior?!) Caut pe radiotunes.com butonul cu rock-ul clasic, reglez volumul şi mă apuc de treabă.

Când dau gata poluarea fabricilor şi uzinelor (28 de cărţi şi 35 de articole), simt că ceva e nelalocul lui. Sorb ultimele picături de cafea, mă ridic şi-mi îndrept spatele, lansându-mi cu putere braţele cât mai în spate. Mă gândesc la un amic, director al unei biblioteci mari din centrul ţării, care şi-a montat sub birou un soi de bicicletă fără roţi şi coarne: împarte directive şi pedalează, menţinându-şi vigoarea.

E linişte şi camera e aceeaşi ca-n toate zilele, dar ceva mă deranjează. Nu ca un bob de nisip în ciorap, ci ca şi cum aş scrie cu un creion bont, sau ca şi cum aş pipăi locul de la gât unde ştiam că e talismanul preţios şi îl descopăr gol. Privesc către curtea şcolii din apropiere şi îmi dau seama că tocmai asta îmi lipseşte: glasul micii şcoli. Soneria ei stridentă, ţinută apăsat mult timp, agitaţia multicoloră din timpul pauzelor, şirurile de prichindei făcând pasul ştrengarului la orele de educaţie fizică, larma jocurilor de echipă, buşiturile mingilor pe plasa de sârmă din spatele porţilor. E însă vacanţa de Paşte şi şcoala e pustie.

Scaune mov

Diriginta fiului meu conduce cu eleganţă şedinţa cu părinţii. Spre final, preşedinta comitetului de părinţi al clasei cere cuvântul. A participat recent la o întâlnire a consiliului reprezentativ al liceului şi vrea să ne facă o scurtă prezentare. E stânjenită. Îşi roteşte degetul arătăror pe-o foaie scrisă de mână, ca şi cum ar şterge buza unei ceşti.

Aflăm că părinţii elevilor de-a 5-a care învaţă în aceeaşi încăpere cu liceenii noştri, dar dimineaţa, insistă, prin vocea tranşantă a reprezentantului lor în consiliul şcolii (întărită de cele ale directorului liceului şi dirigintei clasei în chestiune), să facem „câteva” cumpărături pentru sala de curs. Primim şi o listă cu achiziţii binevenite: scaune, bănci, corpuri de iluminat, aparat de aer condiţionat, computer, imprimantă etc. E nevoie fierbinte de pupitre şi lămpi noi? Nu. Însă părinţii clasei matinale au cheltuit – uşă robustă, pereţi văruiţi, parchet laminat, draperii mov, ornamentate cu fir argintiu, dulapuri suple, cu modelul unei table de şah, alb cu mov, cuier alb, cu două şiruri de cârlige pe jumătate de perete –, iar copiii noştri beneficiază, vezi bine, de aceste îmbunătăţiri, fără nicio jenă.

Există, desigur, şi o sumă pe care trebuie să o strângem ca să atingem echilibrul şi să ne spălăm obrazele: 8100 (opt mii şi o sută) de lei. Totodată, suntem rugaţi să achiziţionăm păstrând energia pactului cromatic alb-mov, fericita opţiune feng-shui a doamnei diriginte a clasei celor mici.

Hey! Teacher!

Opresc maşina la culoarea roşie a unui semafor. Alături mârâie un autocar înalt şi subţire, decorat cu valuri şi iahturi. E plin cu copii veseli, probabil în drum spre casă dintr-o tabără şcolară. Deodată, ca la un ordin, o duzină de pici – băieţi şi fete – se bulucesc la ferestre şi se maimuţăresc la noi, cei din maşinile mici, încercând să ne transmită ceva. Câţiva despăturesc foi de hârtie cu expresii „cool” împotriva tutelei, printre ele cunoscuta „Hey! Teacher! Leave them kids alone!”. Le lipesc bine de partea interioară a geamurilor, ca să ne uşureze lectura.

Totul durează câteva secunde. O profesoară calmă stinge cu gesturi şi vorbe nimerite focul libertarian, apoi coboară cortina peste scena înghesuită. După câteva clipe, văd un tremur între două perdeluţe: figura unei fetiţe cu ochelari. Mă uit la ea şi ea se uită la mine. Ridică din umeri şi zâmbeşte vinovat.

În recreaţie

Şedinţă cu părinţii elevilor din clasa băiatului meu. În locşorul pentru ghiozdan al pupitrului la care mă aşez, găsesc un caiet studenţesc cu coperţile vărzuite. Pe jumătate plin cu notiţe scrise de mai multe mâini, e un soi de jurnal de recreaţie, vechi de doi ani, ţinut de elevul de serviciu, probabil la indicaţia şi pentru înştiinţarea dirigintelui.

Citesc cu nesaţ. Credeam că ştiu cum arată interstiţiile orelor de curs ale unui grup de şcolari de-a cincea, dar descopăr că mă înşel. Şi mă ia cu frig: geam spart, picioare repezite în uşă, scaune izbite de podea până la ruina lor, neoane făcute cioburi, bancă ruptă, „măgăruş” cu fesurile şi şepcile colegilor, scaune trase de sub ocupanţii lor (urmate de căzături urâte), păhărele de iaurt lansate ca proiectile spre o ţintă desenată pe tablă, buşeli, îmbrânceli, gâlcevi, bătăi de joc, palme, picioare şi alte „drăcovenii”. Una dintre ultimele însemnări mă lasă năuc: (Am înlocuit numele reale ale actorilor cu unele fictive.) „Astăzi a fost o zi obişnuită cu excepţia faptului că Evelina l-a muşcat pe Gabi Ioniţă de picior”.

Facultative

Sora mea cea mare, profesoară de biologie la un liceu din Codlea, îmi spune că de câţiva ani greşelile de gramatică din extemporalele pe care le dă  elevilor sunt tot mai grosiere, aşa că a luat hotărârea să le corecteze. „Tacit şi fără să scad din notă, nici nu prea aş avea din ce. Reacţia elevilor e îndeobşte de mirare şi dezaprobare: Haideţi, doamna, nu ne mai înroşiţi aşa! sau Ce atâta caz, profa, doar nu suntem la română!! E vorba de ceva elementar, le răspund, să vorbim corect limba. Important e ce spui, nu cum spui!, îmi zice unul mai filosof într-o zi. Cum ar veni, gramatica şi coerenţa sunt facultative. Nu-i de mirare că mulţi nu sunt în stare să formuleze nici gânduri foarte simple, gângăvesc şi îşi contorsionează frazele ca-ntr-o piesă absurdă.”

Fotbal

Competiţie fotbalistică pentru elevii Şcolii Generale Dan Barbilian. Curtea şcolii, devenită teren de fotbal, e chiar sub geamurile biroului meu, aşa că pot urmări înverşunarea jucătorilor şi jucătoarelor (echipele sunt mixte) şi săriturile vesele ale unei mingi cafenii. Nu lipsesc publicul şi încurajările. Spectatorii stau cu soarele în faţă, răsfiraţi pe latura lungă, dinspre şcoală, a terenului. Din mijlocul lor, clocotul continuu a două grupuri de fete injectează vigoare în trupurile favoriţilor. Dintre „strigătele de luptă” ale galeriilor culeg un distih fudul: „Foaie verde de trifoi/ Suntem mai frumoşi ca voi!”.

Alegeri

Acum mai multe zile, un pic după prânz, soneria care anunţa sfârşitul orelor de curs m-a găsit în colţul de vest al liceului, în dreptul ieşirii elevilor. Gardianul înalt şi taciturn a descuiat lacătul şi a îmbrâncit scurt poarta de sârmă. Ţumburuşul broaştei a cedat, iar scările care urcau spre stradă s-au umplut de mersul domol al elevilor. Uşurare, mulţumire, preocupare, amărăciune, aplomb, nerăbdare, ostilitate, stinghereală, blazare, splin şi multe altele, o bună parte din ceea ce poate fi enunţat la capitolul reacţie umană faţă de lume era prezentă pe feţele adolescenţilor. Copiii din clasa a 5-a au ieşit printre ultimii, adăugând sfială şi veselie pe lista emoţiilor.

Bine fixat în spate şi burduşit cu caiete, manuale, culegeri, atlas geografic, penar, set de creioane colorate şi trusă de echere, ghiozdanul băiatului meu era o raniţă de soldat pornit decis în războiul împotriva ignoranţei. Prinsă de una dintre curelele ghiozdanului, o panglică roşie flutura în vânt, precum codiţa unui papagal Macao. Festonată cu atenţie, mătasea panglicii conţinea un îndemn scris caligrafic cu pastă aurie: ”Votaţi Ima!”.

– E din campania electorală, mi-a surâs băiatul.

O frază scurtă, dar o lovitură cu mult efect, recunosc. Mi-a explicat apoi cu răbdare că, întrucât orice grup are nevoie de un şef şi cum votul liber e cea mai bună metodă de alegere a lui, el şi colegii lui primeau şi analizau cu atenţie ofertele candidaţilor. Câteva zile de atunci am urmărit cu luare-aminte efortul democratic al copiilor.

Demnitatea de şef de clasă a fost foarte jinduită, iar „concursul” a suscitat mult interes printre pici. (Se prea poate ca un motiv să fie acela că tocmai făcuseră la istorie minunata Atenă a lui Pericle.) Nu mai puţin de opt elevi s-au înscris în competiţie, unul luase acţiunea în glumă, dar ceilalţi şapte au fost foarte serioşi. Orele de dirigenţie şi recreaţiile au constituit ocaziile prezentărilor. Competitorii au ţinut mici discursuri în faţa colegilor şi au răspuns la întrebări. Unii s-au ajutat de afişe cu figurile lor mici şi zâmbitoare, de fluturaşi sau de alte instrumente inedite: pixuri şi panglici inscripţionate. S-au făcut promisiuni: excursii în ţară şi în străinătate, pizza în ultima zi de vineri din lună, vizionări de filme, ieşiri în natură cu jocuri şi hamburgeri, concursuri de pictură, fotografie şi cultură generală, acvariu, animal de companie al clasei, vizite acasă la colegi. Unul a vorbit de consultarea „adunării generale a clasei”, iar altul a făgăduit un „cod al bunelor purtări”. Atâtea voci şi firicele de energie trebuiau stăpânite, aşa că şefa interimară, numită de diriginta clasei la începutul anului şcolar, şi-a intrat, cu tact, în rol.

S-a votat într-o atmosferă plină de entuziam. Foile cu numele candidaţilor şi bifa pe cel preferat au încăput într-un vas stacojiu din plastic, fost sediu al unei plante agăţătoare, înainte de a fi aşezate pe catedră, în opt teancuri cu înalţimi diferite. M-am întristat la gândul celor care au pierdut, dar m-am bucurat nespus împreună cu aleasa şi al ei simplu “Mulţumesc!”.