Logica și libertatea

Revăd cu încântare „Măcelarul”, filmul din 1970 al lui Claude Chabrol, care-mi aduce aminte, între altele, o replică pe care-am folosit-o într-o vreme în fața celor ce se mirau ce draci am avut de-am plecat din armată. „Am fost cincisprezece ani în armată”, zice Popaul, personajul principal masculin, la începutul filmului. „Ei bine, în armată sunt două lucruri pe care le iubești, fiindcă nu le ai: logica și libertatea.” Am spus-o, apăsat sau relaxat, reducând, pentru respectarea adevărului, perioada la zece ani și construind pe baza ei un mic argument, dar n-am reușit să micșorez nimănui, c-o umbră de fărâmă măcar, perplexitatea.

Acțiune, motor!

La începutul verii lui 1930, ziarul constănțean „Dacia” publica pe prima pagină invitația către „doamnele și domnii din societate” de a veni în seara zilei de 18 iunie curent, pe esplanada din fața Cazinoului Comunal, „în ținută impecabilă”. Nu pentru o soarea, ci pentru a face figurație într-un film artistic însemnat. Anunțul a creat vâlvă, iar când echipa de turnare a filmului, condusă de regizorul german Martin Berger, a sosit la Constanța, perdeaua vivantă din spatele actorilor a fost generoasă și fastuoasă. Și probabil a mirosit cam tare a levănțică.

Filmul? Un musical cu scenariul adaptat după „Ciuleandra”, romanul lui Liviu Rebreanu, publicat cu doar câțiva ani înainte, și două versiuni: una pentru publicul german, alta pentru cel românesc. Din distribuție au făcut parte importanți actori germani și români, Elvira Godeanu, Petre Sturdza, Nicolae Băltățeanu fiind câțiva dintre români. (Pe afiș a fost și Maria Forescu. Evreică născută în Cernăuțiul Imperiului Austro-Ungar, Maria a renunțat de tânără la numele Füllenbaum pentru Forescu, gândindu-se că un nume cu sonoritate românească o va feri de antisemitismul epocii. Trei ani după acest film cariera i-a fost curmată. A murit în 1943, în lagărul de la Buchenwald.)

Premiera versiunii românești, intitulată chiar „Ciuleandra” – cea nemțească s-a numit „Verklungene Träume” (Vise spulberate) – a avut loc pe 30 octombrie același an: lume multă și bună a luat loc în sala cinematografului „Capitol” din București, dornică să vadă prima peliculă care vorbea (și cânta) în limba română. Cei mai mulți cronicari au criticat aspru filmul, nu le-a plăcut scenariul, nu le-a plăcut montarea lui Berger, nu le-a plăcut accentul prusac al țăranilor argeșeni. Spectatorii de rând au fost însă încântați, iar filmul a rulat ani buni în cinematografe din țară, inclusiv, desigur, din Constanța, unde unii vor fi încercat fremătând să se identifice în unele cadre. E foarte trist că toate benzile de celuloid ale acestei „Ciuleandra” s-au pierdut.

Bestie cu nasul lung

„Cu aspect de proletar, mâini de criminal, nas de Pinocchio, el este întruchiparea instinctelor primare, a brutalității și a durității aplicate cu sânge rece, sau chiar cu sadism, și cu o intensitate invers proporțională cu statura sa subdimensionată.”

Cristina Corciovescu și Bujor T. Rîpeanu în Dicționar de cinema (1997) despre actorul american Harvey Keitel.

Rugăciunea

Papa Pius al XIII-lea (eroul filmului Tânărul Papă regizat de Paolo Sorrentino): „Rugăciunea nu trebuie să fie o listă de cereri. Trebuie să fie o ocazie pentru a înțelege. Când ne rugăm, reflectăm, în modul cel mai elevat cu putință, așa încât Cineva să ne poată șopti gânduri la ureche. Acel Cineva este Dumnezeu.”

Revedere

În săptămâna luminată, revăd, a câta oară?, filmul lui Franco Zeffirelli „Iisus din Nazaret”. Trei după-amieze (joi, vineri, sâmbătă), patru episoade, aceeaşi încântare. Îmi aduc aminte de prima vizionare a celebrei drame biblice: pe vremea liceului, într-o seară lungă de iarnă, cu ger şi multă zăpadă, a începutului de an 1987.

Bineînţeles la video şi bineînţeles în traducerea sfredelitoare a Irinei Margareta Nistor. În camera neîncăpătoare a unui prieten consătean, alături de mulţi tineri, dar şi de doi-trei moşnegi, şase ore şi mai bine, aşezat pe o pernă tare, cu spatele la soba fierbinte de teracotă, cu o pauză mare, de vreo două ore (în buna tradiţie a vremurilor, curentul era oprit în sat între şase şi opt), pauză în care, la lumina lămpii cu gaz, am jucat cărţi pe câţiva leuţi şi am mâncat lipii, coapte pe plită de mama gazdei. Ţin minte şi că, din sumedenia de actori care joacă în filmul celui poreclit Shakespirelli, am fost extrem de bucuros, pe atunci, să recunosc unul. De fapt o actriţă: Claudia Cardinale.

Diferenţă

Văzut recent „Totul despre Schmidt”, film din 2002, regizat de Alexander Payne şi inspirat de romanul omonim al lui Louis Begley. E greu de spus de ce este tulburător acest film despre un bărbat de 60 şi ceva de ani – interpretat de Jack Nicholson – rezervat şi modest, conştiincios şi cuviincios, pedant şi caraghios, şters, burghez până în măduva oaselor, rotunjor, cu părul „sare şi piper” rărit şi o şuviţă lungă cuprinzându-i bolta cheliei. Dar simţi cumva inefabilul stăruinţei lui de a trăi, şi de a trăi onest, chiar şi în capătul amar şi singuratic al vieţii. Scurt monolog al personajului principal: „Ştiu că suntem fragmente infime în marea schemă a întâmplărilor şi probabil că tot ceea ce putem spera de la viaţă este să aducem ceva diferit. Dar ce fel de diferenţă am adus eu? Ce anume este mai bun în lume datorită mie?”