Arhive pe categorii: Grădina

[Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților”]

Discuții

Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților” de Magda Isanos
pe pagina de gardă chipul incredibil de frumos, sclipitor al autoarei
chip pe care-n adolescență îl asemuiam cu portretul poeziei înseși
mi-am luat cana de cafea aburindă
și m-am lungit pe șezlong sub părul înflorit. Trase
dintr-un caier de la miazănoapte de briza ușoară
fire albe treceau fără grabă peste fața soarelui
lumină – umbră – lumină – umbră și piele de găină
citeam „Mai erau atâtea grădini de cules…
aș fi ’mpodobit pân’ la fund
blidul acesta rotund”
și pe hârtia îngălbenită a tipografiei Ministerului Artelor din 1945
a aterizat o albină,
lucrătoare în pauză de cules, avidă, ca și mine, de-o
plimbare pe aleile versurilor
am tras cartea mai aproape și-am privit insecta
tăvălită toată prin pulberea staminelor
purtându-și bulgării imenși de polen în corbicule
am tot așteptat-o să termine pagina
ca să pot trece la următoarea
dar aici, la 34, căuta ea ceva, un lucru anume (se mișca tot mai frenetic)
pe când așezam încetișor cartea deschisă în iarbă
jarul dorului cobora pe sfori piezișe, întinse între amintiri.

Tuns, frezat

Discuții

M-am luat cu alte treburi o vreme (câțiva ani, de fapt) și tisa noastră şi-a făcut de cap. A crescut mult și alandala, s-a înălţat şi s-a lățit diform, luând lumina și otrăvind aerul arbuștilor timizi din preajmă (toate părțile tisei – lemn, ace, semințe – sunt toxice). Primăvara asta am pus-o însă pe agendă. Hârşti, hârşti, am încercat foarfecile cele noi și robuste în pleata ei îmbâcsită: Îți arăt eu cine-i șeful aici, Verde-Căpcăun! Fiindcă site-urile de specialitate susțin că un grădinar răbdător și cu imaginație poate să dea arborelui de tisă aproape orice formă își dorește și fiindcă eu sunt un grădinar răbdător și cu imaginație, am decis să o aranjez ca pe-un balon cu aer cald, umflat și ținut la sol de funiile răsucite și solzoase ale tulpinii. Ca orice meșter adevărat, am avut și un ucenic, băiețelul simpatic și isteț al vecinilor dinspre nord. „Ai ratat o creangă mică în spate!! Mai ia de sus, te previn, nu e bine așa, vecinu’!”, m-a ghidat el de dincolo de gard, semn că i-am predat cum trebuie lecția. La sfârșit, obosit, prăfuit, cu câteva degete însângerate și cu obrazul înțepat, am ascultat verdictul învățăcelului meu: „E ca o chiflă mare, dar grozav ce ne-am distrat”.

Microcosmos

Discuții

Toporașii care primăvara trecută amenințau să ne umple grădina s-au retras acum, în mod neașteptat, în câteva locuri, și acelea relativ mici. S-au tupilat cuminți în jurul ciufului de floarea-miresei, a tufei de trandafir și a doi  brăduți foarte tineri, foști pomi de Crăciun. Au rezistat însă foarte bine variațiilor mari de temperatură, înghețului din unele nopți, chiciurei și zăpezii așezate în martie, rămânând înmiresmați și proaspeți. Mirosul lor fin ajunge în valuri la mine. Mă las în genunchi și îmi trec mâna peste firele covorului lor. Cu ochii la nivelul solului descopăr uzura blajinelor căpșoare, ciupite, cu margini decolorate sau cu pete foarte închise la culoare, ca și cum ar fi fost retușate cu cerneală violet, răsucite până la schimonosire, găurite, sfâșiate, știrbe.

Efectele secetei asupra cununiței

Discuții

N-a mai căzut o ploaie sănătoasă în oraș de luni de zile. Numai două-trei bure care nici n-au umezit bine străzile și-abia au făcut să se smiorcăie streșinile. Grădina mea suferă din plin din pricina uscăciunii. Nu doar gazonul, peticit cu bătături prăfuite (admit falimentul obiceiului meu de a nu-l adăpa până în iunie), dar și arbuștii, jumătate din ciorchinii liliacului s-au ofilit înainte de-a înmiresma, iar buchețelele de floarea-miresei, care în anii trecuți erau mari cât pămătuful de pudră al unei contese bătrâne, nu depășesc acum dimensiunea paralei de 10 bani. Chiar şi așa firăvioare, rămân frumoase şi îmbie albinele ca întotdeauna.

Toporași

Discuții

Câteva smocuri de toporași au înflorit în grădina mea. Semințele lor au sosit aduse de vânt de la vecina dinspre nord și s-au înstăpânit, deocamdată, pe zonele sterpe. Mă încântă coloarea violet a petalelor, mireasma lor fină și-mi aduc aminte de buchetele cu flori de pădure pe care le ofeream mamei în copilărie. „Ce faci cu ei”, mă-ntreabă soția, „îi lași să umple grădina?” Dau vesel din cap. Îi prind glezna și-i sugerez metoda Magdei Isanos:

Te-ncalț cu pantofiori de toporași.
Să fii cea mai frumoasă din oraș.

Zori de gheață

Discuții

 

 

 

 

 

 

Peste noapte a plouat înghețat,
Iar dimineață totul era lustruit
Și-mpachetat cu grijă în foi de țiplă
Totul în afară de pisoi
Care s-au bulucit la ușă
Miorlăind și gheruindu-mă fără milă
Ca să nu uit prea curând că au flămânzit opt ore lungi
Am făcut câțiva pași în grădină, atent la ofurile ei
Foioasele mici au suspinat rușinate – despletite și ude, lăiatele! –
Brăduții mi-au zâmbit și m-au invitat să le admir crinolinele
Dar mestecenii înalți
Care atrăseseră cândva praful șlefuitorilor de pietre prețioase
Nu s-au sinchisit de mine
Până nu i-am lăudat cum scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri
Atunci au măturat cu vârfurile nisipul cerului
Și m-au lăsat să privesc albastrul

Gúgumiță

Discuții

Soția, care are ureche mult mai fină decât a mea, mă face atent la cântecul guguștiucilor din grădină. Contabilizează patru tipuri diferite de uguit și, nu fără bătaie de cap, îi dau dreptate. Favoritul nostru e un turturel înfoiat, care pune un neașteptat accent muzical pe prima silabă: „gú-gu-știu, gú-gu-știu”. Acum că l-am și botezat – Gúgumiță – vocea lui mică reușește cumva să estompeze hălălaia de cloncăneli, cârâieli, hămăituri, cântece populare și ceremonii religioase radiodifuzate, duruituri, strigăte (un vecin către nevastă-sa), suduieli armânești (alt vecin către toată lumea).

Opinci, opinci!

Discuții

Un piţigoi albastru cântă de zor undeva în grădină: „Opinci, opinci!”, semn că iarna e încă în putere. Probabil că şi-a făcut culcuş prin apropiere, fiindcă îl tot auzim în miezul zilelor mai puţin friguroase. Ca să-i mulţumim pentru cântări, i-am înjghebat o măsuţă pe unul dintre spalierii viţei şi-i aşezăm zilnic o mână de firimituri. Uneori îl şi vedem de la fereastra bucătăriei: ciuguleşte şi ţopăie ştrengăreşte, împărţind festinul, de voie de nevoie, cu câteva vrăbii.

Într-o dimineaţă însă, pe mescioara înălţată dormea încolăcit Grasu, motanul nostru cel mare, ca un mare maestru al lenei ce este. Sunt sigur că nu avea cum să sară de jos, nesuferitul s-a urcat mai întâi în mesteacăn şi s-a lansat de acolo. Cum nu erau pene de niciun fel în zăpadă, ne-a venit inima la loc. Am mutat mica platformă pe un alt spalier, la distanţă mare de orice pom (mare chiar şi pentru o mâţă foarte atletică). Încă de-a doua zi după mutare, piţiguşul a revenit, cu apetitul dintotdeauna şi cu trilul lui iernatic.