Stradă

Pe-un perete dinlăuntrul magazinului Carrefour am găsit o hartă de dimensiuni mari a Constanţei. Mi-a atras cu deosebire atenţia fiindcă înfăţişează nu doar oraşul prezent, ci şi pe cel virtual: proiectata lui dezvoltare teritorială, de la mici extensii la cartiere întregi. (Şoseaua de coastă, aşteptată să lege Comandamentul Marinei de pescăria din Mamaia şi să contribuie la salutara întoarcere a oraşului cu faţa spre mare, nu e de găsit.) Notate cu linii întrerupte, bulevardele, străzile, pieţele şi aleile aflate în planurile edililor au fost deja botezate.

În ultimii ani, câteva case răzleţe au apărut pe câmpul de la marginea dinspre miazăzi a cartierului meu (şi a oraşului), aşa că nu mă mir să descopăr pe hartă, în locul corespunzător, un interesant cadrilaj de fire intermitente, legat ici şi colo de cel existent. Cu o singură excepţie, numele arterelor potenţiale au provenienţă cazonă, cele mai multe fiind ale unor ofiţeri de carieră, generali ori mareşali ai Armatei Române (unii dintre ei şi şefi de guverne): Dragalina, Prezan, Ion Eremia, Averescu, Leonard Mociulschi, Toma Zotter. Dar şi Ion Antonescu.

„De ce Antonescu?”, l-am întrebat pe un consilier local constănţean, istoric şi profesor universitar bine anturat şi foarte influent, pe care-l credeam implicat în alegerea numelor. O fracţiune de secundă, mirarea s-a însoţit cu iritarea pe chipul demnitarului. Nu avea idee de povestea asta? Îşi imagina că lucrurile s-au făcut pe la spatele lui? Era tulburat de aşa numire?

„De ce nu?”, mi-a replicat, „doar a fost….” şi a elaborat un encomion lung al mareşalului, cu toate poncifele reabilitării: mare patriot, om de onoare, strălucit comandant militar, drept şi incoruptibil, ctitor de biserici. Am profitat de-o mică pauză de respiraţie şi l-am întrebat dacă nu l-ar deranja ca nepoţii dumnealui să locuiască pe o stradă sau într-un oraş care poartă numele cuiva responsabil de deportarea şi de moartea unor oameni. Mi-a zâmbit strepezit. S-a apropiat şi şi-a aşezat mâna pe umărul meu, semn că îmi oferă, mărinimos, indulgenţa. Apoi a revenit la culorile vii de pe portretul mareşalului: destoinic, curajos, profund credincios…

Marele Război

Ambasada Franţei la Bucureşti marchează secolul scurs de la izbucnirea primului război mondial şi printr-o expoziţie comemorativă, itinerantă prin ţară, care ajunge la mijlocul lui aprilie în holul mare al bibliotecii noastre. E vorba de un şirag de panouri informative (text şi mutre mustăcioase de generali pe muşama roşie), o traversare în pasul ştrengarului a celor cinci ani de conflagraţie, cu accent pe efortul francez şi cel românesc.

La deschiderea simplă a expoziţiei, fără pompă ori „panglice pă gât”, vine şi amsabasadorul Parisului. Surâzător şi deschis, dl Gustin îşi ţine spiciul într-o română corectă, cu mici şi plăcute inflexiuni melodioase, strânge mâinile celor prezenţi (nu mai mult de trei duzini), face poze, ciocneşte cu fiecare paharul cu şampanie veritabilă. Îl întreb ce mai reprezintă astăzi, pentru compatrioţii domniei sale, primul război mondial. Îmi spune că în Franţa 1914-1918 a fost şi a rămas Marele Război: o experienţă fioroasă pe care naţiunea a trecut-o exemplar – unită, destoinică şi statornică – (spre deosebire de următorul război), un trecut din care, în fiecare familie, răzbate figura aproape sacrosantă a cel puţin unui strămoş „poilu” (veteran din primul război mondial). Francezilor, îmi mai zice înainte de a fi răpit de duduia responsabilă cu protocolul, le e drag să îşi amintească de Marele Război şi colecţionează cu pasiune lucruri legate de el: scrisori, poze, decoraţii, jurnale, arme, ceasuri, obiecte meşterite în tranşee între două atacuri etc.

Nu ştiu cum o fi în alte familii româneşti, dar în a mea există două urme ale Marelui Război. Mai întâi e imaginea, dintr-o fotografie de nuntă (vara lui 1935), a unui străbun veteran, căruia în sat i se spunea „Sergentul”, în ţinută militară, cu o medalie pe pieptul vestonului şi chipiul mare tras pe-o ureche. Apoi e o baionetă cu lama lungă şi prăsele din lemn, care era folosită cu ani în urmă la înjunghierea porcilor de Ignat. Fotografia, foarte decolorată, se află încă pe peretele unei camere din casa părintească, iar baioneta, acum cu lama ruptă, ar putea să mai fie printre bulendrele din podul casei.

Vitalitate

Când vine vorba despre episoadele cedării unor bucăţi de ţară fără luptă, românii nu vorbesc de laşitate ori slăbiciune, ci de responsabilitate şi gândire rece, matură. Se afirmă, de pildă, că în 1940 împrejurările erau câinoase, iar existenţa statului nu putea fi asigurată decât prin acceptarea solicitărilor teritoriale ale sovieticilor, ungurilor, bulgarilor, opoziţia fiind sinucidere curată.

Recent am găsit şi o altă explicaţie la scriitorul şi criticul literar Alex Ştefănescu. „Eu chiar cred”, zice domnia sa, „că resemnarea românilor, lipsa lor de reacţie la diverse pierderi este şi o expresie indirectă a vitalităţii lor. Un popor fără vlagă nu cedează nimic, nu face nicio concesie şi nu tace atunci când i se ia ceva. Dar un popor cu multă viaţă în el, talentat şi capabil, cum este în mod evident poporul român, acceptă nepăsător să piardă. De ce? Pentru că are de unde.”

Numele acestei subtile teze ar putea fi „vitalitatea risipirii”. Ori, mai puţin abstract, „românul viguros, duios şi galanton”.