Arhive pe categorii: Liceu

Iaca poznă!

Discuție

Un el și o ea, adolescenți târzii, joacă șah pe-o bancă, în parcul liceului Mircea. Privirile celor doi converg în poala fetei, unde e așezată tabla pepită, de dimensiunea unui vocabular. Ea și-a întins picioarele lungi pe bancă și le-a sprijinit de coapsele adversarului, iar el, aplecat mult înainte, îi înfășoară cu palmele genunchii dezgoliți, într-o postură de cățel cu botul pe labe. Sunt foarte concentrați, nicio privire în jur, nicio vorbă, nicio oftătură, cu totul rupți de zarva duminicii însorite, el mută, ea mută, cal, nebun, pion, tânărul vizibil mai rapid.

Un prichindel fonfăit, care trasează onduleuri pentru o pistă de biciclete cu cretă albă, mă roagă să-mi trag picioarele, așa că o vreme scap din vedere perechea șahistă. Căzătura junelui mă ia prin surprindere. Îl văd dintr-o dată pe jos, răsturnat într-o rână, în sunetul cristalin al pieselor liliputane din sticlă. Fata nu pierde timpul, se apleacă și îl îmbrățișează. „Cred că am câștigat!” spune și, privind mutra lui perplexă, izbucnește în râs. Aș paria că fetișcana i-a făcut o șotie, probabil i-a dat un mic brânci, fericirea te face poznaș.

Prăjituri

Discuție

preambalataO prietenă vine la bibliotecă şi mă găseşte în faţa unui dejun frugal. Termin sandvişurile şi salata, tişlaifărul îl scutur pe pervazul ferestrei, câteva vrăbii s-au învăţat să vină la firimituri. „Fără desert!?”, se miră amica mea. Mimez prea-plinul. „Dar un prânz nu-i complet fără un dulce”, mă dojeneşte. Ridic din umeri, ea nu mai insistă şi trecem la documentarea pentru articolul pe care vrea să-l scrie. E jurnalistă şi încă una care scrie foarte bine.

Se întoarce peste câteva zile (nu mă mai prinde cu nasul în farfurie), restituie cărţile împrumutate şi-mi oferă o prăjitură rumenă, neînsiropată, care aduce cu un hamburger. Ceva ce nu cred să mai fi mâncat din timpul liceului. Deşi nu era trufandaua mea favorită, tot am ronţăit câteva vagoane în cei patru ani, foarte lungi, de liceu militar. Şi iată de ce.

În curtea liceului era o clădire veche în care o vânzătoare câinoasă ţinea un chioşc. În recreaţii, încăperea cu pământ pe jos era aşa de aglomerată că nu te puteai apropia de tejghea dacă nu erai un gradat impozant ori o vedetă locală. Găsisem însă o cale să ajung la bunătăţi: rămâneam olecuţă după ce se suna de intrare la ore, moment în care prăvălia coanei Delcă se golea, cumpăram şi o ştergeam în fuleu spre clasă, rugându-mă să întârzie profu’. De mâncat mâncam în pauza următoare. Cu un astfel de plan nu mergea să cumpăr orice, nici vorbă să alerg pe platou şi pe scări c-o savarină-n mână. Sau cu o amandină. Uneori luam un covrig polonez, alteori un ecler, dar de cele mai multe ori alegeam un fursec mare, cu cremă, împachetat în celofan. În plus era ieftin, cred că cel mai ieftin produs de pe rafturi.

Muşc cu poftă şi, după atâţia ani, recunosc încântat gustul prăjiturii: arome de vanilie, lămâie, cacao, parcă şi ceva rom… Dar numele? Amica mă lasă o vreme să mă strofoc, apoi mă luminează: e o preambalată. Un nume urât pe care-l uitasem cu desăvârşire.

Scaune mov

Discuție

Diriginta fiului meu conduce cu eleganţă şedinţa cu părinţii. Spre final, preşedinta comitetului de părinţi al clasei cere cuvântul. A participat recent la o întâlnire a consiliului reprezentativ al liceului şi vrea să ne facă o scurtă prezentare. E stânjenită. Îşi roteşte degetul arătăror pe-o foaie scrisă de mână, ca şi cum ar şterge buza unei ceşti.

Aflăm că părinţii elevilor de-a 5-a care învaţă în aceeaşi încăpere cu liceenii noştri, dar dimineaţa, insistă, prin vocea tranşantă a reprezentantului lor în consiliul şcolii (întărită de cele ale directorului liceului şi dirigintei clasei în chestiune), să facem „câteva” cumpărături pentru sala de curs. Primim şi o listă cu achiziţii binevenite: scaune, bănci, corpuri de iluminat, aparat de aer condiţionat, computer, imprimantă etc. E nevoie fierbinte de pupitre şi lămpi noi? Nu. Însă părinţii clasei matinale au cheltuit – uşă robustă, pereţi văruiţi, parchet laminat, draperii mov, ornamentate cu fir argintiu, dulapuri suple, cu modelul unei table de şah, alb cu mov, cuier alb, cu două şiruri de cârlige pe jumătate de perete –, iar copiii noştri beneficiază, vezi bine, de aceste îmbunătăţiri, fără nicio jenă.

Există, desigur, şi o sumă pe care trebuie să o strângem ca să atingem echilibrul şi să ne spălăm obrazele: 8100 (opt mii şi o sută) de lei. Totodată, suntem rugaţi să achiziţionăm păstrând energia pactului cromatic alb-mov, fericita opţiune feng-shui a doamnei diriginte a clasei celor mici.

Catarge

Standard

Întâlnire amicală cu un grup de foşti colegi de liceu, la restaurantul Terasa Colonadelor: 25-30 de bărbaţi, cei mai mulţi ofiţeri de marină, comercială sau militară, în jurul unei mese lungi, din lemn lăcuit, sub o galerie de iederă şi caprifoi. Cu câţiva, care mi-au fost colegi şi în facultate, întreţin o legătură palidă, pe alţii însă nu i-am revăzut de la terminarea liceului. Ne tatonăm cu întrebări convenabile şi uşoara stânjeneală iniţială se topeşte.

Comandăm sticle, umplem pahare, ciocnim. Vorbim tare pentru a birui dihăniile sonore care se scurg necurmat din saloanele localului. Facem poze şi evocăm amintiri suculente. În mod surprinzător, deşi au trecut 25 de ani, amintirile sunt chiar după colţ, a fost de ajuns să văd câteva figuri pentru a descuia pliul memoriei în care se afla pitulată cronica personală a celor patru ani de liceu. Patru ani care n-au însemnat doar profesori, manuale şi lecţii, teze şi note, practică agricolă şi spectacole în onoarea conducătorilor „iubiţi”, filme video şi „reuniuni” dansante, ca pentru orice licean al anilor 1980. Au însemnat şi dormitoare elefantine în care ne lipsea intimitatea, şi omniprezente sonerii stridente, şi înviorare zilnică, înainte de răsăritul soarelui, şi nopţi de planton, cu contabilizarea bocancilor drept sarcină centrală, şi mese îngurgitate contra cronometru, şi variate umilinţe încadrate la categoria „ordinelor care nu se discută”, şi uniforme roase de câteva generaţii, şi bilete de învoire în oraş, deloc uşor de obţinut, şi pas de defilare, şi ofiţeri cu purtări de raşpile, şi gradaţi încredinţaţi că odată cu tresele au primit şi dreptul de a abuza.

E fără dubiu că avem gusturi, pasiuni, morale, conturi, vieţi diferite, iar nodul care ne leagă e slab. Însă nu e desfăcut. Suntem la jumătatea vieţii, vârsta la care unii psihologi plasează un acut zbucium sufletesc. Mă întreb dacă vreunul dintre noi e prins în asfixia vieţii deşarte sau în vârtejurile şuvoiului social. La lumina felinarelor colonadei observ feţele colegilor. Firele albe au dat buzna în părul şi bărbile celor mai mulţi. Dar, niciun catarg nu pare frânt de valuri şi vânturi, îmi spun zâmbind. Limbile reci ale nopţii se întind peste noi, printre braţele contorsionate ale iederei. Trag în piept parfumul florilor descopciate de caprifoi şi mă las ușor pe toboganul musaferelei noastre vesele: „Vinul!!”

Liceu

Standard

Câţiva dintre foştii mei colegii de liceu şi-au pus în cap să strângă promoţia pentru aniversarea a 25 de ani de la absolvire. Nu e deloc un lucru uşor, având în vedere că am fost o serie mare, din cei 288 de admişi în clasa a IX-a, să tot să fi absolvit 220-240. (Ca peste tot, unii au rămas repetenţi, iar alţii au căzut la treapta a II-a. Au fost şi unii care s-au transferat, fiindcă nu le-a priit regimul cazon al Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”. Am înghiţit şi eu cu noduri „dieta”, dar am rămas.) Cât despre împrăştierea generaţiei noastre, cu certitudine e planetară. Dar ceva-ceva se poate face, „măcar o sută dacă ne vedem şi tot e bine”, mi-a spus cu încredere unul dintre organizatori.

Fiindcă mesajele (entuziaste) se schimbă, în principal, pe Facebook, nume şi figuri îmi trec prin faţa ochilor, pe ecranul computerului. Unele îmi deşteaptă amintiri amestecate, dar altele (multe), oricât îmi muncesc memoria, rămân opace, păstrând totuşi promisiunea unei viitoare fulguraţii. Văd şi câteva fotografii din vremea liceului, poze de grup ale unei clase paralele, făcute chiar în sala de curs. Recunosc băncile lucioase pe tăblia cărora încăpeau, înaintea testelor importante, complicate formule sau pasaje scrise mărunt cu creionul, dulapurile metalice în care ne păstram manualele şi caietele, ferestrele mari care dădeau spre buluceala pitorească de case, coteţe, şoproneţe, corcoduşi şi bolţi de căpşunică a cartierului Coiciu. Recunosc şi frizura pe care ne-o doream toţi LMM-iştii pe atunci: părul tuns scurt deasupra urechilor şi la spate, dar calota plină şi înfoiată ca un dediţel de mare. Liceul a fost desfiinţat pe la sfârşitul anilor 1990, probabil din lipsă de candidaţi şi, din câte ştiu, clădirea lui masivă a fost populată de diferite instituţii ale Marinei Militare.

Două dintre ultimele mele amintiri din liceu. Prima e de la festivitatea de absolvire: sunt cu colegii de clasă, pe treptele dinspre strada Dezrobirii ale liceului, puternic luminate de soarele de iunie. Îl înconjurăm cu sfială, pentru o fotografie, pe Vladimir Bălănică, proful de română. „Cu Bălănică, cel cu fixul său la Eminescu” am scris atunci pe spatele fotografiei, cu gândul la întâlnirea însemnată pe care ne-o mijlocise cu atâta fantezie.

A doua e din toamna de după absolvire: sunt pe holul din faţa direcţiunii şi cancelariei liceului, hol răcoros cu drapel bine luminat şi soldat omagiindu-i simbolistica (cutezanţă, slavă, strămoşi, patrie etc.) prin fixitate atroce. Aştept singur, probabil pentru a ridica diploma de bacalaureat sau alte hârtii, când apare doamna Eleonora Ciobanu, profesoara noastră de fizică pe perioada întregului ciclu liceal. Înaltă, îmbrăcată elegant ca întotdeauna, cu capul dat uşor pe spate, sobră, dar cu vocea mângâietoare. Cu toate că e destul de în vârstă, semnele unei frumuseţi expresive sunt încă prezente pe chip. Plocad de uitare, văl de întuneric peste subiectele discutate. Ceea ce nu am uitat e felul firesc şi binefăcător de a mi se adresa ca unui om matur, un om cu soarta lui, cu apetiturile lui, cu libertatea lui. Tânăr fiind, rareori am mai întâlnit reacţia asta.