Cu urechile pe spate

O pisică s-a strecurat în fugă printre zăbrelele porții mele, la timp pentru a scăpa de un câine mic, alb și flocos. Pe mâța tărcată o vedeam pentru prima oară, despre cățel știam că-i al unor vecini, că-l cheamă Kevin, dar nu și că-i atât de drăcos. Cum Kevin hămăia ascuțit, neîntrerupt și alerga ca un apucat dintr-un capăt al porții la celălalt, am fost nevoit să iau o mătură și să-i trag una peste muzicuță. S-a retras șovăitor, fără să se vaite, sub o mașină din apropiere. Mâța dăduse colțul casei și se oprise în fața uneia dintre farfuriile pisoilor mei, în care găsise câteva cocoloașe Friskies, înmuiate de aerul înserării. M-a lăsat s-o mângâi și să-i dau urechile pe spate. N-a așteptat să-i suplimentez cina, când a terminat de ronțăit m-a privit atentă și liniștită, cu ochi verzi, ca două corcodușe crude, apoi a zbughit-o cu salturi mari printre copaci și peste cotețele vecinilor. „Ce mâță mai era și-asta?”, m-a întrebat soția, care văzuse scena alintului din bucătărie. „Hmmm, cu urechile pe spate…”, i-am zis.

Ronț

Una după alta pisicile noastre și-au pierdut pofta de mâncare și, mult mai grav, pofta de viață. Stăteau una-ntr-alta în poziția cozonacului, cu nasurile uscate și ochii urduroși, torcând încontinuu, răspunzând vag chemărilor și dezmierdărilor. Medicul veterinar a recunoscut răceala și le-a prescris perfuzii, antivirale și antiinflamatoare. Încet-încet și-au revenit, cu excepția Miaunicăi. Singurele momente ce aminteau de hiperactivitatea și limbuția ei ascuțită de odinioară erau cele în care încercam s-o facem să înghită pastilele. Atunci ne făcea atenți că încă are dinți și gheare și că-n a ei lăbuțe mai curge un sânge de pisic. Acum două nopți, m-a trezit un zgrepțărit ușor la ușa dintre dormitor și camera ad-hoc a mâțelor. Era Miaunica. Am vrut s-o prind, dar s-a ferit și a luat-o încetișor înapoi. S-a oprit lângă farfuria cu turtițele ei preferate, câteva zile bune nici măcar mirosite. Și-a băgat botul și a ronțăit nițeluș. S-a uitat spre mine de parcă voia să-mi spună „Vezi, acuș pot!”, apoi a luat calea culcușului.

Intrusul

Una dintre pisicile noastre, cea mai firoscoasă, a-nvățat să se cațere în podul casei. Nu știm pe unde, n-avem cunoștință de existența vreunei găuri în acoperiș, și nu știm de ce, nu sunt șoareci și nici nu agățăm slănină și cârnați de căpriori. Cert e că o auzim, la cele mai neașteptate ore, însuflețind ruginături înghesuite și, mai ales, sărind de pe cleștii șarpantei pe scândurile planșeului. Acum ne-am cam obișnuit, dar primul buff…, în liniștea miezului nopții…, deasupra capetelor noastre…, spăimoși cum suntem, vă imaginați că ne-a făcut inimile cât un purice dintr-o blană de mâță. M-am înarmat cu un făcăleț, am tras scara și-am măturat pe-ndelete locul cu lanterna telefonului, în căutarea intrusului, făcătorului de rele, furului, tâlharului, teroristului. (Soția a rămas la piciorul scării pregătită să sune la 112.) L-am găsit pe un morman de saci de iută, întrerupând-și o clipă toaleta pentru a mă privi ingenuu.

De cele mai multe ori, Iepurica se plictisește și iese singură pe unde a intrat, dar uneori se așază pe trapa podului, probabil auzindu-ne sporovăiala, și miorlăie insistent, cerând atenție. E posibil să-i placă podul tocmai pentru această întunecime stătută și lipsită de viață, plină de vechituri, crozi de săpun, elitre și pânze de păianjen, ca o țară neumblată și fără cer peste care vrea să domnească?

La ce mai sunt bune pisicile?

În același loc – pe bordură, la umbra unui tir obosit – o zăresc și când opresc mașina în parcarea magazinului Dedeman și jumătate de oră mai târziu, când revin cu cumpărăturile. Își face vânt cu poala rochiei pe care și-a ridicat-o deasupra genunchilor. Închid portbagajul, dar nu pot s-o iau din loc fiindcă un pisoi se freacă pe roțile Ibizei mele. Asta mi-ar lipsi, să sleiesc un pui tărcat de mâță! Dau roată mașinii, pisuindu-l mieros. Tânăra sare și-mi dă o mână de ajutor, strigând pisoiul pe nume, Șanson, semn că sunt amici. E doar o adolescentă, fardată în culori vesele, cu părul lung, lăsat să-i acopere fața, grăsuleană, dar cu mijloc subțire și cu sânii împungând cu tupeu chembrica.

Șanson nu o ascultă defel, cu prețul unei julituri pe cot, pun în cele din urmă gheara pe el și-l depun ușurat în brațele fetei. Nu-mi mulțumește, ci îmi fixează serios privirea și mă-ntreabă dacă o plac. „Arunci trebuie să mergi cu mine”, zice. Nu pot decât s-o îmbrățișez și să-i apreciez mica stratagemă cu animalul drăgălaș.

Iepurica

Din nou la umbra pipită a mestecenilor, tolănit în hamac. Citesc „Jurnalele de călătorie” ale lui Flaubert și, ca de obicei, am companie, o mâță cu care ne-am împrietenit de curând, frumușică și îndrăzneață, cu blana înspicată și moale ca a unui iepure de câmp (de-aici i-a venit și numele). Doar ce-a fătat, undeva prin vecini, așa că avem grijă de ea cum se cuvine. O vreme stă cuminte, încolăcită la picioarele mele, apoi începe să se frece și să se miște lent, ca atrasă (sau împinsă) de un magnet. După câteva minute colacul îmblănit îmi ajunge pe piept, apăsându-mi cartea de față. Las cartea și-l împing ușor către picioare c-o mustrare blândă. Destul de repede reia însă alunecarea.

Mă regalez cu notițele unui Flaubert luat prin surprindere de Egipt, notițe austere, dezordonate și scurte, aproape telegrafice, dar spontane și pline de viață, când descopăr o neașteptată legătură între o zgaibă din „Jurnale” și ce mi se-ntâmplă, între atunci-acolo și acum-aici. E o seară caldă a lunii decembrie 1850 în Memphis, la marginea deltei Nilului, iar Gustave citește tovarășilor lui de călătorie însemnările de peste zi, stând întins pe covor. „Puricii sar pe hârtie”, menționează el în trecere și hait! asta e ceea ce văd și eu pe paginile cărții pe care-o țin în mâini. Scap volumul și rămân față în față cu pisica. Jos și la baie, de-amu să știi că ți-ai mâncat liftiria de la mine, puricoaso!

Încondeiere în condică

Giumbușlucuri gratis
la cafeaua de dimineață
Hopa! întârziere la birou

Coadă

După ce a scăpat de un târnafes afurisit, unul dintre pisoii noștri nu mai mănâncă decât dacă și atât timp cât e mângâiat. Chiar înfometat și momit cu bunătăți prima, tot se freacă de picioarele noastre cerșind îndelung drăgălirea. Ceilalți doi pisoi își înfulecă porțiile încă mai rapid decât de obicei, apoi se înghesuie fără jenă la farfuria lui Coadă-cel-care-așteaptă-răsfățul, încântați de supliment. (Se pare că nu există cavalerism pisicesc.) N-avem ce face, îl luăm de-o parte și îl asaltăm cu dezmierdări, așteptând să termine de îmbucat. Ca să ne arate că înțelege bucuria noastră, după masă nu o șterge la soare ca rudele lui, ci rămâne în fața ușii, apleacă ochii și toarce tare și nițel șuierat, ca albinele care roiesc.

Miel blând

E ducace, dar și ducace ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când îl știm, niciodată n-a fost. Vorbesc de Grasu, motanul nostru cel mare și tărcat, cu malagambe albe pe labele din spate, ochii precum zarzărele necoapte și botul ca de iepure.

Nu lipsește o oră-două, ci zile, uneori săptămâni în șir. Cea mai lungă absență și, desigur, cea mai atroce pentru noi, (douăzeci și două de zile însemnate cu creion roșu pe calendar), a fost în jurul sărbătorilor din iarna trecută. Am scos atunci o poză foarte clară de-a lui la imprimantă și am bătut la porțile vecinilor. Fără succes. După asta ne-am resemnat. Ce să-i facem, dacă vrea să exploreze vecinătatea? Și de ce n-ar face-o, de vreme ce ea există, vorba lui Mallory?! De cele mai multe ori dispare ca măgaru-n ceață, dar uneori îl vedem cum se strecoară pe sub gard, se oprește oleacă în fața casei, evaluează situația și, făcând urechea surdă la chemările noastre, o ia alene la picior la deal, de-a lungul gardurilor. Mereu se întoarce hămesit, uneori și țigărit, cu ochii urduroși și blana încâlcită, de parcă ar fi luat, el singur, steagul redutei. De fiecare dată tai vițelul cel gras pentru el: whiskas – pliculețe proaspete.

Nu știm pe unde stă, o singură dată l-am zărit printre narcisele dintr-o curte destul de îndepărtată, într-o companie cu care nu am fost câtuși de puțin de acord (o mâță cu blana cenușă și mutra cumva asimetrică, părând că se strâmbă tot timpul) și din care am vrut să-l scot imediat. Nu m-a băgat în seamă. De curând însă am aflat câte ceva despre viața motanului departe de tihna casei lui.

Acum câteva seri, trei copii își făceau vânt pe stradă cu trotinetele. Trebăluiam la streașina casei, cocoțat pe-o scară și-i auzeam: vârrrr în sus, vârrrrr în jos. La un moment dat, liniște și…

„Aici locuiesc părinții lui Negrișor”, a grăit unul din ei, un băiețel de 5-6 ani, oprit chiar în dreptul porții. „L-am văzut eu când a primit mâncare”, a adăugat. M-am dat repede jos și am cerut amănunte despre acest Negrișor. Mi l-au descris, apoi l-au identificat fără dubii într-o poză de pe telefon: Grasu.

Băiețelul mi-a declarat energic că e motanul lui, pe care-l iubește de nu mai poate (da, dar și eu îl iubesc!), singurul lui motan între trei mâțe, că are patru „copii” de la una și încă doi de la alta, că-nainte de a adormi îi place să sugă o „cârpușoară” curată (mie-mi spui!), că stă pe-afară, deși îl poftește în casă – Negrișor (offf!) nu vrea înăuntru –, că pleacă des, dar se întoarce întotdeauna.

Grasu – Negrișor! Nu-i caz de dublă personalitate, cum mă temeam, ci de miel blând care suge la două oi. Dar chestia asta nu explică de ce sosește atât de înfometat la prima „oaie”? Și de ce vine deseori palid și plin de răni? Trebuie să mai fie ceva. Ei bine, vom vedea!

Plimbare

În după-amiezile frumoase ori măcar calme, o doamnă își scoate câinele la plimbare în parcul din fața bibliotecii. E un ciobănesc german care moșmondește printre plute și stejari, trăgându-și una dintre labele din spate. Sunt foarte mirat să văd că are, de fiecare dată, un voios alai pisicesc: cinci-șase mâțe de mărimi și culori variate îl însoțesc de la oarece distanță și se hârjonesc între ele, aparent fără a-l băga în seamă. Când el se îndepărtează însă, o iau și ele din loc pe urmele lui, neîntrerupând harța de rigoare.

Stăpâna îmi spune că lupul ei nu a fost niciodată apropiat de pisici, nu s-a jucat niciodată cu ele (de altminteri îl are de nici doi ani, de când a fost pensionat din forțele locale de poliție), cu toate astea pisicile îl plac și sar ca la chemare peste gardurile în spatele cărora își duc veacul, când dulăul trece prin apropiere. Mă adulmecă cu ochi urduroși, atinși de trahomă, șchiop și aproape surd. Mă lasă să-l mângâi pe greabăn și mă gândesc că pisicile îl întovărășesc tocmai fiindcă vor să-i aline suferința, fiindcă simt, compătimitor, că e bătrân și bolnav.

Chirpici

Acum o săptămână ningea intens și ramurile copacilor se aplecau sub greutatea zăpezii, azi însă cerul e curat, iar grădina scoate aburi. Îmi beau cafeaua în timp ce mă soresc la adăpostul cabanei din lemn. Pisoii mă asistă, sătui și preocupați de curățenia blănițelor. Ceva mai la distanță, Grasu face chirpici cu labele din față (și cu ochii întredeschiși) dintr-o cârpă albăstruie. Nu te lași până nu o faci franjuri!! îl cert fără aplomb. Mă lipesc de peretele cald al cabanei, cu senzația că sunt „înfipt într-un cristal, sau într-un enorm chihlimbar”. Nori albi se fugăresc până umplu toată partea de sud a cerului și-mi scurtează șederea. Motanul cel mare a încheiat frământatul și doarme încolăcit. Văd acum sub el, murdar, scămoșat și găurit, puloverul meu favorit, albastru de nu-mă-uita, scăpat de-un prostănac în iarbă la strânsul rufelor de pe culme.

Din joacă

Doi motani tineri se zbenguie la picioarele noastre. La un moment dat, unul dintre ei o zbughește pe sub gard, în grădina de alături. Se oprește brusc, la doar un pas de câinele vecinului, care probabil privea și el hârjoana printre uluci. Nu-i un câine foarte rău, ne înțelegem binișor, îi vorbim și îl hrănim din când în când, iar el nu se dă la noi. Dar e un câine, un ciobănesc german adult, bine făcut, cu instincte, gheare și colți. Înghețăm cu cănile de cafea fierbinte între palme. Câteva fracțiuni de secundă, cele două vietăți se cântăresc reciproc, aproape bot în bot, fără să se miște. Câinele șarjează, cotoșmanul saltă ca pe arcuri, perfect vertical, cam cât un stat de om, aterizează pe crupa lupului, se împinge în ea, prinde gardul, sare dincoace și dispare sub căbănuța noastră. Niciun mieunat, niciun hămăit, nicio mârâitură, doar un zvon ca o vâlvătaie. Răsuflăm ușurați.

Nici atunci și nici seara nu vine la chemările noastre. Tocmai el, răzgâiatul și mâncăul! A doua zi dimineață îl descoperim pe pervazul ferestrei camerei mele, unul dintre locurile lui favorite de relaș. Deschid fereastra și îl mângâi. Se ferește nițel și scâncește. Îl examinăm cu grijă de la urechi până la vârful cozii. Spre vârful cozii e și rana, o zgârietură abia vizibilă, care îi provoacă însă dureri destul de mari. Să fie o luxație, ori o fractură? Cu chiu cu vai îi tundem jumătate de coadă, apoi betadine, atele din crenguțe de mesteacăn, tifon legat strâns. Și răsfăț, încă și mai mult răsfăț.

Ursu

E un motan tânăr și negru. Nu în întregime negru, la naștere, când l-au tăvălit prin funingine, ursitoarele l-au ținut, prima de gușă, a doua de lăbuțele din față și a treia de mustăți – acolo e alb.

La mijlocul verii anului trecut, pe când avea doar vreo două luni, a fost adoptat de trupa Teatrului de Stat din Constanța, modificând nițel piesa cehoviană „Ursul”, regizorul Felix Alexa îi rezervase pisoiului un rol mic, dar important, în brațele lui Marius Bodochi. Vreme de câteva săptămâni, Ursulică a repetat cot la cot cu actorii, iar la premiera din octombrie nu a ieșit din cuvântul regizorului. Din ce relatează ziarele locale, spectacolul a fost un succes și putem fi siguri că la asta a contribuit și jocul, ori mai degrabă joaca, motanului.

Nu am văzut piesa și nu l-am întâlnit pe Ursu, dar l-am văzut în poze și i-am simțit recent mirosul tare, de cotoșman în călduri, pe holul de la intrarea actorilor. Am aflat și că, de la primirea în trupă, a fost cazat chiar în clădirea teatrului, într-un closet nu prea folosit. N-a fost o hotărâre inspirată. Era alintat pe scenă și aplaudat din staluri, dar după reprezentație motanul se întorcea, actor singur și trist, în cabina lui, unde totul era alb și sclipitor: lumina becului, ușile și cercevelele, pereții îmbrăcați în faianță, vasele de toaletă din porțelan.

S-a îmbolnăvit. Mai întâi blana a căpătat un aspect soios, apoi au început să-i cadă smocuri mari de păr și s-a umplut de bube. A devenit irascibil și… tont. Stresul, a conchis medicul veterinar, care nu a putut găsi încă bolii un remediu eficient. Ursu nu mai poate apărea în fața publicului constănțean iubitor de teatru, are însă o casă nouă, mai colorată, mai veselă, mai plină de viață. Și un bun prieten într-unul dintre angajații teatrului.

Tatuaj

Aflat la o sindrofie veselă, remarc cu uşurinţă tatuajul unei tinere blonde. Fata poartă o rochie verde din catifea, lungă şi mulată, cu spatele gol, şi chiar acolo, între omoplaţi, începe desenul: o mâţă mare, pătată, ridicată pe labele din spate, cu mutriţa surâzătoare spre privitor. (Decolteul e adânc, însă nu suficient de adânc pentru a admira întreg tatuajul, păstrând proporţiile probabil se termină la coccis.)

Într-o pauză de zbânţuială îmi iau inima în dinţi şi o întreb de ce o pisică. Din felul cum mă ţine de braţ şi mă conduce spre un colţ ceva mai ferit de huietul boxelor îmi dau seama că îi face plăcere întrebarea mea. Îmi spune că e Peti (sau Betty?!), pisicuţa ei din copilărie şi adolescenţă. A primit-o cadou când a împlinit şase ani, era maidaneză, blănoasă şi frumoasă foc, mult mai frumoasă decât a reuşit artistul s-o imprime, după poză, pe pielea ei. Este sigură că afecţiunea ei candidă a ajutat-o să treacă toate examenele şcolare – evaluarea de după clasa a 8-a, bac-ul, admiterea la psihologie (la Universitatea din Bucureşti). S-a prăpădit acum cincisprezece luni, de bătrâneţe, în braţele ei. În timp ce-mi spune toate astea face în faţa mea câteva piruete delicate. Peti dispare şi reapare într-un seducător turbion parfumat, galben pal şi verde închis.

Nu, nu!

Adaug câţiva dumicaţi de pâine în conservele pe care le răstorn dinaintea pisoilor. Apucături de calic, aşa e, însă nu-i chiar ieftin să hrăneşti şase guri pisiceşti, două adulte şi patru juvenile! Îmi imaginam că mărunţind şi amestecând bine fărâmele în mâncarea suculentă nu vor băga de seamă. Ba bine că nu! Şi îmi arată deschis că s-au prins că le servesc mâncare „botezată” lăsând bucăţile de pâine în farfurii. Nici măcar nu le ling de sos.

Pisoi în zăpadă

A nins. Prima zăpadă din viaţa pisoilor noştri şi făcea să le vezi mutrele când au dat dimineaţa de căpcăunul lăbărţat, înghiţind toate culorile cu care erau obişnuiţi şi pe care le ştiau la locul lor cu o seară înainte.

Motanul s-a dezmeticit primul, a tulit-o în faţa lopeţii cu care făceam pârtie, s-a tăvălit de câteva ori şi a rămas cu burta în sus, privind lălăiala fulgilor. M-am întins să-l smotocesc, dar s-a ferit, a sărit pe un nămete şi s-a scufundat cu totul. L-am scos apucându-l de coadă. Nu a protestat.

Pisicuţa a coborât încet treptele casei şi s-a oprit precaută. A lipăit niţel omătul, dar nu ca şi cum şi-ar fi imaginat că am vărsat laptele din sticla cea mare. Apoi s-a scuturat cu graţie, a făcut un salt pe pervazul ferestrei şi ne-a cerşit insistent biletul de voie înapoi lângă sobă. Ce era să facem?!

Hoaţă

O cioară a găsit pe undeva o nucă şi are un plan ca s-ajungă la miezul ei moale şi gustos: o lansează din cioc ca pe-o ghiulea, de la patru-cinci metri înălţime, pe cimentul din faţa bibliotecii. O dată, de două ori, de trei ori… E-o nucă tare, însă cioara e nu doar isteaţă, ci şi tenace. Din spatele ferestrei îi ţin socoteala încercărilor, aşteptând de fiecare dată desfacerea în bucăţi.

La un moment dat, o mâţă cu chef de joacă ţâşneşte de nu-ştiu-unde, apucă nuca buclucaşă şi o zbugheşte cu ea sub un Fiat 500. Cioara croncăne perplexă şi zboară în linii frânte. Deschid geamul, îi arunc o bucată de pâine, o culege şi se face nevăzută. Pisica revine agale în scenă, fără nucă. O recunosc. Îşi face veacul prin zonă, e mică şi frumuşică, are blana neagră, doar lăbuţele îi sunt albe, ca şi cum ar purta nişte şoşoni foarte şic. „Hoţoaico”, îi strig tare, însă nu se sinchiseşte.

Pisica noastră lipseşte

Pisica noastră colorată lipseşte de multe ore. Ne-am gândit la ce-i mai rău, fiindcă, spre deosebire de fratele ei, care e foarte ducace, nu obişnuieşte să plece de-acasă. I s-a mai întâmplat o singură dată, în vară, când a revenit, după o zi şi-o noapte, soioasă şi c-un şoricel în gură, pe care l-a depus, ca pe-o ofrandă, în faţa uşii.

Am strigat-o îndelung, am scotocit şopronul şi podul casei, am întrebat câţiva vecini, am cercetat strada, cu inima cât un purice. Niciun semn. Ne-am gândit la o recompensă şi-un afiş cu mutriţa ei curioasă şi cuminte, ca de şcolăriţă, lipit pe pomii şi stâlpii din zonă. Era miercuri şi n-o mai văzusem de duminică. Pe seară, Mircea ne-a anunţat că din fundul grădinii se-aude un mieunat îndepărtat. Mie nu mi s-a părut, dar am fost gata să fac o nefăcută: am sărit hoţeşte pârleazul vecinului. Nu era în grădina lui, dar de-aici am auzit într-adevăr un smiorcăit slab de mâţă. Ne-am întors, am ieşit pe stradă şi am luat la rând casele vecinilor, explicând şi cerând voie să iscodim acareturile.

Am găsit-o destul de repede, cocoţată într-un pui de cais, de frica unui câine nu prea mare, dar foarte urâcios. Ne despărţeau doi metri, un gard de plasă şi-un căţel zbuciumat şi bălos. Am ademenit lătrătorul departe, sacrificând un ciolan afumat ce-aştepta în frigider ziua iahniei. Mâţa a coborât repede şi a venit spre noi, însă n-a mai avut putere, ori n-a  înţeles că trebuie să sară gardul. S-a aşezat lângă el, practic la picioarele noastre. Am tras în sus de plasă, până am depărtat-o de pământ suficient cât să bag mâna. Pisicuţa s-a prins de braţul meu cu tot corpul, ca şi cum m-ar fi îmbrăţişat.

Pisoi singuri

Excursie la Balcic. Ne trezim cu noaptea în cap, pregătim sandvişuri, sorbim în fugă cafeaua, încărcăm bagajele în maşină. Cei doi pisoi sar pe pervazul ferestrei de la bucătărie, aşteptând micul-dejun. Ce vor face singuri? Vor ieşi pe stradă? Nevoia-i va împinge să prindă vreun şobolănel dintre cei mulţi care mişună pe la coteţele de porci ale vecinilor?

Îi smotocesc niţel, apoi îi anunţ c-o să lipsim toată ziua de-acasă şi le dau câteva sfaturi. Mă privesc înţelegători, dar cu-un licăr de nerăbdare. Le umplu un castron cu lapte, altul cu turtiţe apetisante Whiskas şi mai fac nişte grămăjoare lângă tulpinile câtorva copaci. Se vor înfrupta din ele furnicile şi coţofenele certăreţe, dar va rămâne ceva şi pentru mâţe. Îmi aduc aminte Pisicile lui Weldon Kees:

„Ce fac pisicile
Ca să se amuze
Când suntem cu toţii plecaţi
Eu nu ştiu.
Au la dispoziţie curtea
Şi gardurile
Vecinilor,
Şi, uneori,
S-ar putea s-ajungă la uşă, mieunând,
Cu picături de lapte
Pe bărbiţă,
Tremurându-şi cozile lucioase,
Şi dând semne de nelinişte
Când lumina în frigider
Se aprinde. Dar ce
Fac ele toată ziua
Rămâne o taină.”

Nici acum nu ştim mai multe despre pisicile singure, d-le Kees!

La întoarcere, pe-ntunericul orei unsprezece, pisoii ne întâmpină cu miorlăituri exasperate. În dimineaţa următoare, taina petrecerii timpului în absenţa noastră se ciobeşte: descoperim că au rupt toţi ardeii iuţi roşii din mica noastră grădină de legume. Nimic altceva decât ardeii roşii (deloc puţini: şapte pipăruşti frumoase, numai bune de pus la borcan) şi au făcut-o cu oarece grijă, dovadă că plantele n-au avut de suferit. Nu i-au mâncat, dar i-au morfolit cu frenezie.

Pisici colorate

O ţigăncuşă venită c-o falcă umflată la cabinetul soţiei e fascinată de Colorata, pisicuţa noastră tărcată, cu ochi când galbeni, când verzi. O mototoleşte şi o dezmiardă apăsat. Pentru câteva minute uită de durerile de măsele: lacrimile i se usucă, iar privirea i se înseninează. Ne roagă, ne imploră să i-o dăruim, promite că va avea mare grijă de ea, c-or să se joace împreună şi-o s-o hrănească „în fiecare zi”. Nuuuu, nu i-o dăm nici ei şi nici bulibaşei. E a noastră, sau noi suntem ai ei, oricum o iubim mult.

Peste câteva zile, fetiţa vine din nou la tratament, de data asta fără tumefacţie, veselă şi cu un pisoi în braţe. E speriat, iar blana parcă-i e făcute din petice miţoase, portocalii, negre, albe, galbene. Aduce niţel cu pisicuţa noastră, dar nu-i deloc cromatica lui naturală: l-a vopsit. „Cu carioci. De la Doru.”, zice serioasă.

Pisici de soi

Mari iubitori de feline cum suntem, nu puteam rata expoziţia de pisici de rasă găzduită la mijlocul lui iulie de pavilionul de pe malul lacului Tăbăcărie. Mâţe una şi una desigur. N-au lipsit flocoasele norvegiene de pădure, ingenuele angora turceşti, posacele persane, uriaşele şi fioroasele Maine Coon, boieroasele albastre de Rusia, straniile despuiate Sphynx, cochetele Cornish Rex (abia ieşite parcă de la şedinţa de buclare a blăniţei), nedumeritele Singapura, vătuitele Ragdoll. Ca şi în alte dăţi, m-am desprins cu greu din hipnoza indusă de ochii albaştri lagună ai birmanezelor, dar cea mai mare parte a timpului am petrecut-o lângă cuştile favoritelor mele: sălbaticele pisici bengaleze.

Un concurs de frumuseţe pisicească a fost prilej pentru patru experţi pedanţi să drămuiască felinele, să le ciufulească cu aplomb pentru ca apoi să le ţesale delicat cu mâinile grebluţe, să le pipăie perniţele, să le tragă competent de coadă, de cănăfei, de fălcuţe. Am poftit cu ardoare „jobul” lor.

De pe una dintre tarabele risipite în burta sălii, am cumpărat la plecare o faţă de pernă cu imaginea pictată a – evident – unei pisici. Una tărcată, pusă la patru ace. Ca să nu-mi umble cu mâţa-n traistă, am întrebat-o pe vânzătoare dacă rezistă la spălat.

„Vai de mine!”, a exclamat ea inflamată. „Da’ ce-aveţi de gând? Asta-i operă de artă! Ahhh, staţi aşa!” A deschis repede o trusă din lemn, foarte mânjită de fuga tuşelor, a ales un tub şi o pensulă, a întins un bob mare pe paletă, a înmuiat şi a trasat câteva linii pe faţa de pernă, sub vârful cozii mâţei. „Acum e cât se poate de clar…”, a zis veselă şi m-a îndemnat să suflu câteva minute peste semnătură: phuuu, phuuuu.