Arhive pe categorii: Scriitori

Plajist

Discuții

În La plajă, articol apărut în Adevărul literar și artistic, în august 1932, George Călinescu nota cum se făcea cura de soare pe litoralul românesc, în interbelic. „Vilegiaturiștii fac plajă vârâți pe jumătate sub un baldachin de madipolon, prins în cuiele a patru bețe de tei”, începea el. Sar peste caracterizarea madamelor și demoazelelor sosite la băi și ajung la… „Bărbații preferă să iasă în pijama de noapte, vărgată, și nu rareori cu cască colonială, îmbunătățită cu o strașină de țiplă opacă. Se observă că ei folosesc mai mult pantofii de casă, pe care îi târăsc în chip de papuci, strivind cu călcâiele carâmbii (sublinierea mea, I.A.). Un sac mare de creton legat de două mari inele de lemn conține tot ce poate fi de folos lungii șederi pe plajă: un termos cu răcoritoare, alimente, prosoape, cremă Nivea și Realitatea ilustrată.”

Zău? Câți bărbați își lipăiau pantofii de casă pe străzile prăfuite ale stațiunilor balneare și le mai și terfeleau ștaifurile? Este acesta un portret generic? Eu unul nu cred o iotă. Aș zice că-i de fapt chipul unui plajist anume: George Călinescu însuși. Știm că marele critic și istoric literar disprețuia jurnalul intim și că n-ar fi scris în ruptul capului explicit despre sine. Dar, pe ocolite, în joacă (era și un spirit ludic) şi, mai ales, persiflându-se, sunt convins că nu s-ar fi dat în lături să o facă. S-a luat peste picior, omul știa să râdă de sine. Dacă e așa, gestul lui Călinescu aduce cu cel al lui Paul Gauguin care, în Micul vis, sau băiatul adormit și-a făcut un mic și neașteptat autoportret, pictându-se ca păpușă cu tunică roșie, tichie ascuțită și, evident, mustață ghidon, bufon de jucărie la căpătâiul patului pe care un copil doarme, întors cu spatele, un somn cu vise.

[Fotografie de M. Vesa cu plaja din Eforie, publicată de Ilustrațiunea română, în numărul din 7 septembrie 1932]

[Căci am această manie] – Gustave Flaubert

Discuții

Căci am această manie de a construi pe dată cărți, pornind de la chipurile pe care le întâlnesc. O invincibilă curiozitate mă face să mă întreb, fără voia mea, ce viață duce trecătorul pe care-l întâlnesc în drumul meu. Aș vrea să-i știu meseria, țara, numele, ce îl preocupă în acel moment, ce regretă, ce nădăjduiește, iubirile-i uitate, visurile de-acum, totul, până și tivul jiletcilor de flanelă pe care le poartă sau expresia pe care o are după ce ia un purgativ. Iar dacă e vorba de o femeie (de vârstă mijlocie, mai ales), atunci această curiozitate devine arzătoare. Cât am vrea s-o vedem pe dată goală, recunoașteți și dumneavoastră, dar goală până la a-i vedea și inima! Cauți să știi de unde vine, unde se duce, de ce se află aici și nu în altă parte! Plimbându-ți privirea pe trupul ei, îți închipui că are tot felul de aventuri. Presupui că iubește. Te gândești la camera ei, la nenumărate lucruri încă, și poate și la papucii cu care se încalță când coboară din pat.

(Din volumul „Jurnale de călătorie”, traducere de Mioara și Pan Izverna)

Vechituri

Discuții

Scot de pe-un raft al bibliotecii Fierbea as’ noapte marea…, o cărțulie de versuri scrisă de Grigore Sălceanu, fost profesor de română și franceză la liceul Mircea. E în stare foarte bună, dar pas de răsfoiește-o! Tranșele îi sunt împreunate, exact ca la ieșirea de sub teascul tiparniței, acum 85 de ani. Cum am coupe-papier-ul potrivit, îmi iau libertatea de a-i tăia filele, cu grijă și bucurie.

În interior descopăr mirat o foiță zburătoare, movulie, care vestește și laudă apariția altui op al editurii (Cartea Românească), un flyer publicitar, am spune noi astăzi, un fluturaș presat între două pagini, dintr-o specie a trâmbițării publice dispărută demult. Volumul, caracterizat drept „atrăgător” și „de mare succes”, se numește O picătură de parfum… și e tot de versuri (și tot cu puncte de suspensie – poeții mai vechi mizau mult se pare pe pauze). Tudor Arghezi e citat pe-o față a fluturașului colorat în sprijinul autorului, Tudor Măinescu: „Picătura de parfum e un debut care trebuie dat prietenește în vileag, pentru ca poetul, căpătând încrederea trebuincioasă, să-și poată toarce toată mătasea împletită cu emoțe și sfieală pe vrejul versurilor din primul volum”.

Caut cartea lui Măinescu în colecțiile bibliotecii și o găsesc. E cu patru ani mai tânără decât Fierbea as’ noapte marea…, elegantă, deși cu legătura refăcută, cu tipar mlădios, bleumarin, înveselit de galbenul-pal al hârtiei japoneze, cu paginile tăiate frumos și dedicație olografă a poetului pentru Camil Petrescu. Nu mă-ndoiesc că Picătura de parfum știe că toate astea fac oricui o primă impresie grozavă dar, pentru ca cititorul să știe precis cu cine are de-a face, ea a plusat: și-a comandat o Autobiografie, pe care a așezat-o imediat după prefață și care sună astfel:

„Sânt un cuvânt omis dintr ‘o poemă,
Pe japoneze file editată,
Și osândit de-a soartei anatemă,
Rămas-am până-acuma o „erată”.

Ediția e azi epuizată
Și alta ‘n loc ar fi o grea problemă…
Voi pribegi stingher, deși ca ‘n vată,
În mine port strălucitoarea stemă
A unui gând nebănuit și pur…
Voi fi stingher, destinul mi-a fost dur,
Dar îmi  surâde-o dulce ipoteză:

Ce-ar fi ca două brațe moi și fine,
Să desfășoare, vai, și pentru mine
O caldă și discretă paranteză!…”

Încântat de cunoștință!

Antipatizarea pământului

Discuții

– Uite cât de bine se câștiga la începuturi din munca în CAP-uri! mi-a spus un scriitor constănțean vârstnic, fost activist de partid, așezându-mi sub nas, ca pe hostie, o carte groasă (Constanța – prima regiune colectivizată, publicată în 1960).

Nu am știut de unde s-o apuc pentru a găsi proba tezei, așa că și-a pus ochelarii, a răsfoit și mi-a citit cu voce tare: „În 1959, colectivistul Mitică Guță din satul Tătaru, împreună cu alți doi membri ai familiei sale, a efectuat 1200 de zile-muncă, pentru care a primit 16.800 de lei, 5.400  kg de grâu, 3.600 kg de porumb, 1.200 kg de orz și alte produse ca: legume, fasole, cartofi, brânză, zahăr, ulei, vin, țuică, miere, fructe etc. Șaișpe mii opt sute de lei pentru un an de muncă!!! Bașca produsele! Asta era o avere în 1959, ascultă la mine!” a exclamat.

L-am întrebat de ce bunăstarea asta nu a durat, ce nu a mers? Motivul, a susținut bătrânul activist, care a lucrat ca tehnician agricol prin Dobrogea, a fost că oamenii au încetat să iubească pământul, că cei care au pătimit cu pasiune lângă pământ (așa cum, de pildă, a făcut-o domnia sa) au fost tot mai puțini.

– Ți-aduci aminte cum săruta Ionul lui Rebreanu pământul? Dragostea asta a dispărut în anii ’80.

– Ion săruta pământul fiindcă era al lui. Cât privește dragostea pentru pământ, ea a dispărut chiar la colectivizare, când pământul le-a fost furat țăranilor de către statul comunist.

– Nu. De fapt, la colectivizare dragostea a crescut, fiindcă oamenii au realizat că nu mai au doar un pogon jumate, ca până atunci, ci zeci și sute, terenuri cât vedeau cu ochii în jurul satului lor. Dar în ’82, ’83, ’84  a fost o secetă rea. Țăranii au muncit, pământul le-a dat foarte puțin înapoi, iar cooperatorii nu l-au mai îndrăgit, au ajuns chiar să-l urască. Fii liniștit, o să înțelegi, am scris o carte despre asta, o s-o public în curând.

Nu la aceeaşi dată, nu în aceeaşi zi

Discuții

De Ziua Mondială a Cărţii (şi Ziua Naţională a Bibliotecarului), directoarea bibliotecii noastre ţine un discurs în beneficiul unei săli pline. Între altele, vorbeşte despre Shakespeare şi Cervantes, „cei doi titani ai literaturii universale, care”, susţine domnia sa, „au murit în aceeaşi zi”.

Shakespeare şi Cervantes nu au murit în aceeaşi zi. Cercetări recente au stabilit fără dubiu că Miguel de Cervantes nu a răposat pe 23 aprilie, cum se credea, ci cu o zi mai devreme, multe enciclopedii, inclusiv Wikipedia, menţionând, de altfel, 22 aprilie 1616, ca dată a morţii scriitorului spaniol.

Dar, chiar dacă Cervantes s-ar fi stins la 23 aprilie, tot nu ar fi fost în aceeaşi zi cu William Shakespeare, despre care ştim cu siguranţă că a murit pe 23 aprilie 1616. Ar fi fost la aceeaşi dată, dar nu în aceeaşi zi. Sună straniu, însă lucrul e adevărat fiindcă ţările în care au trăit cei doi „titani” (ce etichetă burlescă!) aveau, la moartea lor, calendare diferite, între care era un decalaj semnificativ: Anglia încă îşi împărţea anul după vechiul calendar iulian, în timp ce Spania trecuse, de mai bine de trei decenii, la calendarul gregorian. Ca atare, în anul de bunăvoinţă al Domnului 1616, 23 aprilie a căzut în zile diferite în cele două regate, a fost o sâmbătă în Spania şi marţea de peste 10 zile, în Albion.

Prostul

Discuții

Acum câţiva ani, domnii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu făceau o emisiune săptămânală pentru televiziunea naţională. Se numea „50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu” şi era difuzată în serile de duminică, un regal pe care îl aşteptam cu nerăbdare. Din nefericire, jumătatea a doua a emisiunii se suprapunea peste prima parte a unui film de desene animate cu Scooby Doo, adorat şi aşteptat de băieţelul meu. Cum aveam un singur televizor, unul din noi trebuia să cedeze, iar acela, aţi ghicit, eram eu, orice manevre de deviere a interesului copilului fiind fără succes.

De vreo două ori am marşat însă, cu inima strânsă, la tehnica mai-marelui. Mi-aduc aminte că o dată se discuta despre prostie şi se discuta sclipitor. Nu despre prostia clinică, starea patologică de debillitate mintală, ci despre prostia ca picoteală a spiritului, când nu somn de-a binelea. Eram super-captivat, mai ales că unele dintre simptomele prostului erau şi ale mele. Când a venit ora aventurilor marelui danez l-am rugat pe Mircea, care deja îşi frământa mânuţele cu înfrigurare, să mă mai lase un minut. Apoi încă un minut şi încă unul… A înţeles că nu e chip să mă înduplece şi a-nceput să-l implore pe dl Pleşu: „Hai nene Fleşule, vorbeşte mai repede că vreau şi eu la Scooby! Hai nene Fleşule…” Nici cu el n-a mers.

De curând, dl Pleşu a ajuns la Constanţa pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa din partea senatului Universităţii „Ovidius”, ocazie cu care a ţinut şi o conferinţă, iar eu şi fiul meu (acum licean) ne-am aflat în auditoriu. Subiectul conferinţei: prostia. La întoarcere, am scris pe două bucăţi de hârtie portretul robot al prostului, apud dl Pleşu: „Crede că ştie tot fără umbră de îndoială, solemn, înţelept, încăpăţânat, militant, gândeşte şi vorbeşte în formule de-a gata, are idei puţine, inflexibil, împietrit, încântat de sine, fericit.” Le-am lipit, una în camera copilului, cealaltă pe-un panou din biroul meu de la bibliotecă. Cred că merită să reflectăm la plutonierul ăsta major, încartiruit în camera din faţă a conştiinţei noastre.

Juruită

Standard

Aflu că scriitorul Marin Porumbescu (născut în Bucureşti, dar stabilit la Constanţa, de la a cărui moarte s-au împlinit, în această toamnă, douăzeci de ani) îşi făcuse la bătrâneţe un obicei din a veni la întâlnirile cu confraţii (mese boeme, lansări de carte, şedinţe de cenaclu etc.) însoţit de o codană planturoasă şi ispititoare, foarte atentă la dorinţele lui. Pentru a scăpa de tachinării şi zâmbete şerpeşti, autorul ţinea să o prezinte cu voce de stentor, astfel: „Tovarăşi şi tovarăşe, secretara mea, A.B., promisă neprihănirii!”.

Camera lui Noica

Standard

Întâia dată în Păltiniş, ţin să trecem şi pe la cabana în care a locuit Constantin Noica. Nutresc chiar speranţa să urcăm în fosta lui cameră, doar o odăiţă sărăcăcioasă după cum e descrisă de cei care i-au trecut pragul. Soba, paturile, cărţile şi revistele, câteva caiete, cuierul cu hainele tocite, pipa în care îndesa tutunul câtorva ţigări „Carpaţi”, ochelarii cu rame de baga, băscuţa, scândura din molid, lustruită bine, de care se folosea la scris – doar o adiere dinspre viaţa filosofului.

Pe perioada şederii lui în staţiune, Noica a fost chiriaş în două vile. De la un vlăjgan care vinde păsări sălbatice, împăiate şi ouă proaspete, albăstrui lângă casa telescaunului, aflăm că prima vilă a fost dărâmată de multicel, dar a doua, cea în care şi-a petrecut ultimii trei-patru ani de viaţă, e în picioare. Mai mult, a fost renovată încoace de Gabriel Liiceanu şi de „ceilalţi băieţi ai scriitorului”, cum zice vânătorul de zburătoare.

Găsim cu uşurinţă cabana pe-o spinare păduroasă de munte: zveltă, construită din grinzi groase, întunecate, prinse la capete în cozi de rândunică. Ferestrele îi sunt însă oblonite, iar uşa încuiată. Cât dăm un ocol şi ciugulim zmeura din tufele din preajmă, începe ploaia. Ne lipim spatele de peretele cald al cabanei, umăr lângă umăr, ca pentru o poză de familie. Zeci de minute cât ţine ploaia suntem sinistraţi sub balconul mansardei lui Noica şi privim cum faldurile grele de apă, drepte, netulburate de vreo pală de vânt, despletesc şi curăţă ramurile brazilor.

Eliade sportiv

Standard

Într-un recent articol din Dilema veche, jurnalistul Andrei Manolescu îşi exprimă nedumerirea faţă de numele câtorva licee bucureştene, nu tocmai potrivite profilului lor. Printre ele un liceu sportiv care se cheamă Mircea Eliade. Fix ca nuca-n perete, zice d-l Manolescu. Cred însă că lui Eliade i-ar fi plăcut alăturarea, în copilărie şi adolescenţă se dădea în vânt după un neaoş şi foarte vechi joc sportiv, astăzi, din păcate, aproape uitat: oina. Iată ce scria Eliade, evocând anii şcolii primare din Mântuleasa: „Descoperisem oina şi, deşi eram miop, ajunsesem repede meşter; mă apăram în careu mai bine ca mulţi alţii mai în vârstă ca mine şi ţinteam cu mingea aproape fără greş”. Iar ca licean la Spiru Haret: „Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereastră şi mă duceam să joc oina pe maidanul Primăriei”. (Memorii: 1907 – 1960)

Tânărul Eliade aleargă, azvârle şi se ferește înfocat de mica minge de piele, îndesată cu lână, pe tăpşanul pe care se va construi peste puțin hotelul Intercontinental, Teatrul Naţional şi parcul teatrului. Gâfâie, râde, chiuie febril cu palmele înroşite şi indicibilă bucurie. Jubilez și eu odată cu el!

Râsul lui Cioran

Standard

Criticul literar Ioan Buduca spune la o emisiune televizată că spre sfârşitul vieţii Emil Cioran şi-a rupt toate fotografiile în care apărea râzând, pentru ca lumea să rămână cu imaginea acelui Cioran, depresiv, chinuit, dezabuzat, din cărţile sale. Totuşi, ceva fotografii care să dea seamă de veselia lui Cioran vor fi rămas în albumele prietenilor lui. În plus, mărturisirile celor care l-au cunoscut personal şi câteva interviuri din care transpare jovialitatea filosofului.

În ceea ce mă priveşte, îmi aduc bine aminte convorbirea pe care a purtat-o cu Gabriel Liiceanu, la începutul anilor 1990, înregistrată pentru filmul „Exerciţiu de admiraţie”, în care una dintre revelaţiile delicioase e chiar râsul cioranian, un râs niţel pufnit, proaspăt şi luminos, în clocote scurte care-i curentau tot trupul.

Absolvire

Standard

Ray Bradbury: Sunt educat în întregime în bibliotecă. Nu am fost niciodată la facultate. Am mers la bibliotecă pe când eram în şcoala primară în Waukegan şi în liceu, în Los Angeles, şi în fiecare vară am petrecut zile lungi în bibliotecă. Obişnuiam să fur reviste dintr-un magazin de pe strada Genesee, în Waukegan, le citeam, apoi le aşezam, pe furiş, înapoi în rafturile lor. În acest fel aveam revistele sub ochi şi rămâneam cinstit. Nu voiam să fiu hoţ permanent şi eram foarte atent să-mi spăl mâinile înainte de a le citi. Dar biblioteca e precum iarba-mâţei, odată intrat, începi să mergi în cerc fiindcă sunt atâtea lucruri de văzut şi citit. Şi este mult mai distractiv decât să mergi la şcoală, pentru simplul motiv că îţi faci propriile liste şi nu trebuie să asculţi de cineva. Văd cărţile pe care copiii mei sunt obligaţi de unii dintre profesorii lor să le citească – şi pe baza cărora sunt evaluaţi – şi mă întreb, bine, dar dacă nu îţi plac cărţile astea?

Sunt bibliotecar. M-am descoperit în bibliotecă. Am fost la bibliotecă ca să mă găsesc pe mine însumi. Eram doar un băiat de şase ani când m-am îndrăgostit de bibliotecă. Biblioteca mi-a hrănit toate curiozităţile, de la dinozauri la Egiptul antic. Când am absolvit liceul, în 1938, am început să merg la bibliotecă trei nopţi pe săptămână. Am făcut asta în fiecare săptămână timp de zece ani şi în cele din urmă, în 1947, cam în acelaşi timp cu însurătoarea, m-am gândit că e gata. Aşa că am absolvit biblioteca la vârsta de 27 de ani. Am descoperit că biblioteca este adevărata şcoală.

(Fragment din interviul Ray Bradbury, The Art of Fiction No 203 publicat în revista The Paris Review, primăvara 2010)

Onstantin

Standard

lunetistulAscult la radio un frumos interviu cu scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari. Vorbind despre „Lunetistul”, cel mai recent roman al invitatului ei, realizatoarea Ema Stere remarcă faptul că numele personajelor principale ale cărţii încep cu „C”: Constantin, Carlos, Cristina, Carmen. E doar o întâmplare? Scriitorul mărturiseşte că şi-a transcris textul la un laptop căruia îi lipsea tasta „c” şi a ales aceste nume tocmai fiindcă îi apăreau ghilotinate şi ca atare bizare. Onstantin, Ristina, Arlos, Armen erau ca mici detonaţii de uimire veselă care îl ţineau în contact cu faptele şi emoţiile romanului, subminând tânjeala, automatismele şi alţi duşmani ai scrisului.

După câteva zile, cumpăr cartea şi, înainte chiar de a o termina de citit, refac curios experienţa autorului, copiind părţi din fluviul de cuvinte al romanului fără litera „c”. Conchid desfătat că e povestea unui peltic simpatic şi genial. Spre pildă:

„Brus, s-a ridiat râzând şi s-a dus la marginea terasei. Şi-a sprijinit oatele de balustrada lată, din marmură neagră, apoi a auzit-o pe Armen ridiându-se şi o lipă s-a gândit ă va veni spre el, şi a înhis ohii, înă zâmbea, iar ea înă râdea uşor, nii nu mai ştie de e râseseră, important e ă ea a venit într-adevăr ătre el şi s-a oprit în spatele lui şi o lipă el s-a gândit să se întoară u faţa spre ea, dar nu a mai apuat, pentru ă a simţit um i-a streurat o mână pe sub triou şi şi-a lipit palma de spatele lui, u degetul mijloiu întins de-a lungul oloanei vertebrale şi palma ei a urat până la eafă şi a oborât până sub omoplaţi, apoi a urat iar, u o lentoare aproape insuportabilă şi în aele seunde, nesfârşite, bineînţeles, a dovadă ă ele ontinuă şi aum, palma ei nu a mângâiat numai âţiva entimetri de piele, i a mângâiat toată viaţa lui de până atuni, tot e era el, tot e fusese, a mângâiat ărţile pe are le itise, toată muzia pe are o asultase şi paltonul ros al tatălui său şi înălţările mii ale mamei sale şi pielea fină a Ristinei şi orele lui de singurătate şi kilometrii de asfalt şi medalioanele Lubului Trimbulinzilor şi părul de aur al lui Aris şi atuni i-au dat larimile şi au pleat împreună de la petreere.”

Litera „i”

Standard

Profesorul Ştefan Cucu îşi lansează în aula bibliotecii noastre „Iubire târzie”, un roman impregnat de istorie personală şi locală, după cum dumnealui însuşi declară. Răsfoind volumul identific cu uşurinţă printre personajele marginale mai multe obraze constănţene reale, în general scriitori, dar şi universitari şi artişti. Le recunosc şi fiindcă portretele lor sunt însoţite de iniţialele autentice.

De pildă, poetul-actor V. Gh. C. „cu glasul său inconfundabil, limpede şi puternic” este regretatul Vasile Gh. Cojocaru. A.P. „îmbrăcat întotdeauna în negru,  purtând barbă şi plete, ca un călugăr ieşit pentru puţin timp din mânăstire” şi care „nu era chiar un geniu, cum se considera el” este poetul Arthur Porumboiu, dispărut şi el. „Sufletul Şagunicăi”, pus mereu „la patru ace, cu barbişon, cu papillon şi batistă la piept”, care străinilor li se adresa „cu desăvârşire protocolar, uşor anacronic, desuet, plin de preţiozităţi, dar faţă de subordonaţi, faţă de cei ai casei îşi dădea arama pe faţă […] devenea un adevărat zbir, îi făcea cu ou şi cu oţet, ajungând chiar la înjurături” este rectorul Universităţii „Andrei Şaguna”, medicul Aurel Papari. M.M., urcat „pe tractor, pentru a trage prima brazdă, defrişând terenul pe care urma să se înalţe modernul edificiu al Campusului universitar”, este, desigur, scriitorul şi criticul Marin Mincu. Pe atunci era decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Ovidius” și lua parte (de pe scara unui buldozer, de fapt) la răsturnarea câtorva şiruri de butuci de viţă, plini de rod, undeva la marginea oraşului. Însemna astfel hotarul bucăţii de pământ consacrată de administraţie pentru clădirea facultăţii sale.

„L-am cunoscut bine”, îmi spune dl Cucu, coborând ușor privirea. „Era iubit sau măcar respectat de studenţii lui, dar urât de colegi, de cadrele universităţii. L-au urât atât de tare încât, deşi mulţi îşi datorau locurile de muncă energiei şi pasiunii lui, i-au desfigurat viaţa. L-au dat afară şi nu oricum: i-au desfăcut contractul cu sinistra literă „i” a nu ştiu cărui articol din Codul muncii. Ca să-l umilească şi să-l scoată pentru totdeauna, sperau ei, din învăţământ.”

Dispreţ

Standard

O grozăvie: cartea scrisă de un agramat. Revărsarea pletorică şi incontinentă de greşeli de tot soiul îţi strepezeşte buna dispoziţie, îţi asfixiază curiozitatea, îţi presară praf de scărpinat pe palme şi tălpi şi sfârşeşte prin a te scoate din sărite. Nu pricepi mai nimic din ce-i scris pe pagină, dar îţi apar lămurite neobrăzarea şi dispreţul pentru limba română ale autorului şi, deopotrivă, ale editorului.

Prin natura slujbei, fel de fel de publicaţii ajung pe biroul meu. Uneori, destul de rar din fericire, şi cărţi ale desfiguratorilor limbii. Cea mai recentă buruiană se cheamă, adânc, „Destinul şi harul în viaţa personală”. E un volum de memorii. A apărut anul trecut, la Constanţa, prin „grija” Fundaţiei „Cartea Aromână”. Autorul, domnul S.S., actualmente pensionar, a fost ajutor de băcan şi de barman, ucenic-bucătar, chelner, maître de chelneri, tehnolog în industria alimentară, şef de restaurante, dascăl de ospătărie. A mai publicat nişte cărţi, pentru „lucrătorii” din restaurante şi hoteluri. Nu le-am citit.

Iată dar câteva fragmente, abracadabrante, din „Destinul şi harul…”, o carte în care nu se mai recunoaşte chipul zâmbitor al limbii române: (Păstrez, desigur, grafia şi punctuaţia autorului.)

Personal voi încerca în prezenta lucrare, să-mi amintesc din memorie, pe care încă le păstrez în lumea prin care am trecut şi trăit, în a-mi aduna gândurile, despre biografia personală şi de familie, dorind să am tăria şi înţelepciunea de a le exprima o parte din ele. (p. 3)

Aniversarea a 75 de ani a autorului – 02.02.2011, a fost consemnată Biografia Profesională şi Editorială în Revista de specialitate „Gastromedia”, cu urarea „La mulţi ani, D-le Profesor!”. Deasemeni, aceeaşi apreciere de „La mulţi ani, Profesore!” a consemnat-o şi Ziarul „Cuget Liber” Constanţa (pagina 12 – Cultură), cu întreaga biografie profesională şi editorială. În mod deosebit, surpriza a fost, ca invitat la Televiziunea „Neptun” Constanţa, în emisiunea „Divertisment – Confruntare Gastronomică şi Artistică între echipele, Dobrogene: Română şi Turcă”, iar în finalul jurizării concursului a fost aniversat autorul şi i s-a înmânat Tortul, în compania muzicii şi soliştilor, intonând în corpore „La mulţi ani Profesore!” (Rămânând fără cuvinte, de emoţie!)… Şi totuşi, în viaţă primeşti o mare bucurie, satisfacţie personală, profesională, când în urma ta rămâne o literatură tehnică de specialitate în domeniul Alimentaţiei Publice şi Turism, din care se documentează specialiştii în domeniu. (pp. 7-8)

În acelaşi timp, subsemnatul am avut totuşi frământări cu mine însumi, că m-am dedicat profund acestei vocaţii profesionale prin pregătirile de studii şi perfecţionările de specialitate acestui domeniu şi în mod deosebit, pentru învăţământ, la miezul vârstei de 40 de ani, de care m-am despărţit şi am regretat foarte mult, că nu am făcut efortul în acest timp, de a mai încerca odată pentru a urma o facultate, dar reţinerea profesională era pentru facultatea în domeniul de Inginerie Tehnologică Alimentară, care era numai la cursuri de zi. (p. 48)

Deltă

Standard

Un scriitor constănţean, pe care-l ştiam mai degrabă rezervat, îmi mărturiseşte că se va opri din scris după ce va publica a douăzeci şi cincea carte. Iar momentul nu-i deloc departe, a scos deja de sub presă, muşat şi zemuind de idei, al douăzeci şi patrulea volum.

„Dar de ce nu vă opriţi acum?”, mă încumet eu. „Sau de ce nu mergeţi dincolo de a douăşicinşpea carte? Poate o să găsiţi ceva cu totul deosebit de spus după ea. E important numărul cărţilor? Oare nu avea dreptate Cioran când cerea nu cărţi, ci câteva lucruri esenţiale de care să nu-ţi fie jenă la capătul vieţii?”

„Domnu’ Alexe”, zâmbeşte condeierul, înălţându-şi privirea la nivelul norilor, „se vede că nu m-ai citit. Presupui că e altceva decât esenţă în cărţile mele, aşa-i? Cele douăzeci şi cinci de volume sunt braţele prin care talentul meu se varsă în marea nemuririi. Dar, cu mai puţin de douăzeci şi cinci delta n-ar avea rotunjime, iar cu mai multe ar fi lăbărţată. Nu cere mai mult de douăzeci şi cinci, apucă-te şi citeşte-le pe astea! Iar după ce le citeşti, ia-le din nou de la început, citeşte şi reciteşte. Musai să începi cu…”

Nu mai rezist. În timp ce autorul îmi finisează competent programul de lectură pentru următoarele luni, bombăn o scuză şi mă uşchesc cu paşi mari.

Întâlnire

Standard

Întâlnire neprevăzută în biroul meu de la bibliotecă: două persoane, un el şi o ea, se revăd după multă vreme. Se îmbrăţişează cu bucurie neprefăcută, dar niţel jenată de prezenţa mea. Se tratează cu politeţuri cumpătate şi întrebări despre sănătate şi familie, în timp ce se ţin zâmbitori de mâini, faţă către faţă, ca doi copii.

„Ce mai faceţi, ce mai scrieţi?”, întreabă el.

„Lucrez la un dicţionar al artiştilor plastici dobrogeni”, zice ea, apăsându-şi globii oculari cu degetele. „E mult de căutat şi citit, dar nu m-aş ierta dacă ar rămâne vreunul pe-afară, toţi îmi sunt foarte dragi. Şi ce mângâiere când descopăr unul nou. Dar dumneavoastră?”

„Păăiiii, ce să vă zic”, amână el răspunsul, modulând vocea încât să o stoarcă de orice strop de vanitate. „Doar ce mi-a apărut o carte, un roman, şi ţin s-o lansez la bibliotecă săptâmîna viitoare, între prieteni. Dacă aţi putea veni…”

Aproape într-un glas îşi iau la revedere de la mine. Prin geamul jivrat al uşii le văd trupurile subţiri, estompate ca-ntr-un tablou impresionist şi un timp mai aud sporovăiala lor voioasă. Ştiu că el va împlini 75 de ani în vară, iar ea are 86 de ani „bătuţi pe muche”, cum îi place sa spună, doar cu o fărâmitură de amărăciune.