Arhive pe categorii: Uncategorized

Cinci într-o cabană (fără a mai socoti și câinele)

Discuție

Eram patru: Cornel, Iulică, verii mei primari din partea mamei, eu și fii-miu, Mircea. Așezați în scaunele unui 4X4 care urca sprinten pantele drumului forestier. Discutam despre una-alta, cu adevărat preocupați eram însă să nu ne bușim țestele de capota capitonată și să nu ne lățim nasurile de geamurile securizate, nu vă ascund că mașina ne smucea bine de tot. Totuși, jubilam. Cu doar o oră-două înainte picoteam la țară, în casa părintească, vipia îmi cauterizase simțurile, mă storsese de energie, de idei, de dorință. Ascultam indiferent tremoloul plin de warm fuzzies al unui țânțar, cu siguranță același care mă chinuise în noaptea precedentă, când a sunat telefonul. Un alt văr, Marian, fratele primilor doi, ne aștepta la o cabană (a lui) pitulată undeva într-o circumvoluțiune din creierii munților Leaota. Un sejur la munte împreună cu prietenii (și modelele) anilor fericiți ai copilăriei mele? De nerefuzat!

Imediat ce-am intrat pe drumul pădurii, undeva în mijlocul comunei Moroeni, Tiguanul lui Iulică, surprins de macadam și hârtoape, a dat semne de uimire, lumini bizare i-au apărut pe bordul complicat. Și-a tras însă sufletul la umbra unei larițe, după care s-a pus cu forțe noi și fără alte mofturi la drum. Ne-a condus pe valea Ialomiței, apoi pe cea a râului Brătei, până-ntr-o poiană doar nițel mai mare decât covorul dăruit geamiei din insula Ada Kaleh de unul dintre ultimii sultani ai Sublimei Porți. Dar la fel de frumoasă. Pe această bucățică de pământ ruptă de lume, năpădită de iarbă înaltă, îmbibată cu miros de garofițe, măceși, rășină și zmeură, scăldată pe-o latură de ape vijelioase și-nconjurată din toate părțile de coaste abrupte, împădurite era cabana. A fost construită, aflăm de la Marian, de un italian cutezător și cu dare de mână, investitor în fabrici dâmbovițene și-n podgorii oltene, în locul alteia, veche și hrentuită. Menită întâlnirilor relaxate cu prietenii și cu iubita lui româncă, a fost botezată după râul ce-i spală și-i amenință temelia. Cu acoperișul puțin înclinat și asortat cu haina împrejurimilor, Brătei e somnoros și meditativ, primitor și bun vecin cu brazii înalți, cărora le împrumută iarna din căldura șemineurilor sale.

Un picior în iarbă și mulțime de gâze au zburat din calea mea. Am tras vârtos în piept aerul tare. Înaintea lui Marian, ne-a întâmpinat câinele lui, Haiduc, o apariție flocoasă și-atât de bucuroasă de oaspeți că era să ne rostogolim cu toții în fâneață. În locul ăsta neasemuit de frumos, ales de-un îndrăgostit bogat pentru a fugi de lume, am sorbit cu guri lacome primele pahare: coniac cu iz de prune și fum de pipă, îmbietoare producție proprie a unuia dintre veri.

Castelul

Discuție

Fiindc-am ajuns devreme la plajă, mi-am putut alege nestingherit locul pentru tabără. Și-am făcut-o lângă un castel arătos, cu alee de acces, străjuită de flori și verdeață, donjon robust, apărat de-un zid fortificat cu mulțime de bastioane, cu pod arcuit peste șanțul lat, fără apă la acel moment, semn că nu se știa amenințat. De fapt, era în pericol, un pericol uriaș și iminent, după ora opt, hoarde de plajiști cu gâturi înroșite au început să pufnească stingheri și să-i scurme împrejurimile. N-am avut săgeți de fier, dar l-am apărat cu corpul, introducându-l frumușel sub radicalul brațului meu drept.

La un moment dat, o doamnă cu umeri subțiri și fața aproape ascunsă de o bonetă albă, în genul celor purtate de femeile supuse din filmul „Povestea servitoarei”, s-a instalat de cealaltă parte a castelului. În ochii ei albaștri am văzut că așezarea lângă castelul de nisip n-a fost întâmplătoare, ci că a poposit împreună cu ceva ce-ar putea fi valurile unei amintiri frumoase, stropii unui dor.

Au venit dinozaurii

Discuție

– Caută ceva? m-a întrebat o asiatică foarte tânără la magazinul cu mărunțișuri chinezești din Piața Unirii. Toată fața îi zâmbea, ochii, gura, chiar și nasul mic, cârn.

– Da, caută, m-am pomenit, fără să vreau, dar și fără maliție, în româna ei nițel cântată. Niște jucării, niște figurine dinozauri, musai din plastic tare.

– Nu are acum, dar poate aduce, a zis ea. Mi-a făcut semn să aștept și a dispărut sub scară, în spatele unor cutii de carton. O vreme am auzit un zgârmâit ca de șoricel. Când a revenit, mi-a așezat în față un soi de catalog, un dosar cu fotografii: animale preistorice pentru toate gusturile, stilizate desigur. Pe măsură ce alegeam, fata desena logogramele ce însoțeau ilustrațiile, cel mai probabil numere, într-un carnețel. Am bifat mai multe șopârle teribile decât plănuisem, cu gândul la bucuria amicului meu de 5 ani a cărui onomastică se apropia. Devenind serioasă, fata mi-a zis că dacă am încredere să îi las numărul de telefon mă poate anunța când ajung dinozaurii, „cam doi cinci zile”. „Macao, nu Wuhan”, a adăugat cu o formidabilă responsabilitate în glas. Am recitat numărul și i-am mulțumit.

Astăzi am primit un țâr de la o voce cuviincioasă, subțire și veselă, pe care-am recunoscut-o imediat:

– Au venit dinozaurii din China.

Arsenal

Discuție

A fost spartă librăria domnilor Anastase Dzodze și Willy Schwartzenberg de pe Ștefan cel Mare colț cu Mihai Viteazu. S-a întâmplat în miez de noapte. Broaștele și lacătele (scumpe și lăudate) au fost deschise cu șperacle. Sergentul de stradă și-a făcut conștiincios rondul, a notat că lămpile din intersecție erau sparte și atât. Nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. „Profesioniști”, au admis cu amărăciune polițiștii. N-au fost furate cărți, nici măcar proaspăt ieșitele de sub teasc, Soliloquiile lui Eliade și Viața lui Mihai Eminescu de George Călinescu (e începutul anului 1933), ci cuțite, pistoale, revolvere, puști de vânătoare și o mare cantitate de muniție de diferite calibre. Da, pe atunci librăria era un arsenal complet, nu vindea numai cele mai grozave arme inventate vreodată, cărțile, dar și fierătaniile astea grele, reci, bubuitoare.

Albeață, fineță, gust dulceag…

Discuție

Constantin, fiul lui Ion Creangă, unicul lui copil, își deschisese prin anii 1890 o afacere cu foiță de țigară. Nu pe numele lui, ci al soției, Olga, locotenent de artilerie fiind, codul ofițerilor îi interzicea strict astfel de „căderi”. Se pare că, cel puțin într-o vreme, și-a vândut foițele prinse într-un soi de carnețel, pe câteva păginuțe chiar tipărind, cu litere mignon, poezii ale lui Mihai Eminescu. Fumai după ce citeai, dacă aveai vederea bună, câteva versuri frumoase. Nu-i o idee rea.

Totuși, notează George Călinescu, după amintirile lui Jean Bart, cel alintat Costache „își făcea reclamă stupidă în felul acesta:  Hârtia de țigară Țața Lina, Ori fumați hârtia Creangă, ori dați dracului tutunul!” Sună rău, într-adevăr, ca o ușă trântită după o ciocnire de capete incendiate, dar, în câteva numere succesive din vara lui 1892 ale Gazetei Dobrogei, găsesc o altă reclamă la foițele lui de țigară, mult mai inspirată, impregnată de-o tandrețe jucăușă, semn că „băetul lui Popa Smântână” știa să se adapteze: „Cereți hârtia de țigare Creangă! Albeață fără seamăn, fineță extraordinară, gust dulceag și plăcut, nu sgârie gâtul, lipsă totală de glicerină, calitate higienică neîntrecută.”

Ochelarii cei noi

Discuție

Mă aflam în anticamera cabinetului oftalmologic, când a ieșit medicul cu un băiat subțire și l-a rugat să facă niște pași de-a lungul holului luminat a giorno. Mie mi-a zâmbit, făcându-mi semn că vine el și rândul meu. Purta ochelari mari, cu rame grosuțe din plastic, după moda zilei, de băiat zic, și era cam șovăitor, dar binecrescut, s-a scuzat politicos, cu privire căprui-uimit-imploratoare, când ne-am ciocănit tare genunchii.

– Ei? a-ntrebat oculistul.

– Cooool, văd curbura spațiu…-timpului, a răspuns plimbărețul.

Florinel își scrie numele

Discuție

A-ți scrie numele, deseori a-l scrijeli, pe diferite obiecte. Pe bănci, copaci, ascensoare, uși, dar în special pe obiecte însemnate, menite să atragă atenția și să reziste în veac. E destul teribilism în chestia asta, dar e mai mult de-atât, e setea de-a mărturisi lumii o bucurie, e pofta de-a păstra o clipă fericită. Ambele, desigur, denaturate. „Eu am ajuns aici, iar voi (și nepoții voștri) trebuie să știți asta”, par a spune unii concetățeni cu carioci și bricege în rucsac.

De-a lungul anilor, am văzut eu însumi o mulțime de locuri pângărite de semne și înscrisuri, îmi aduc aminte de pildă de stranele Bisericii Negre, de Crucea Eroilor de pe muntele Caraiman, de pereții interiori și exteriori ai mănăstirilor bucovinene, de grinzile străvechi ale turnului cu ceas din Sighișoara, de stalactitele și stalagmitele din Peștera Ialomiței, de bompresul navei școală „Mircea”, ba și de toaca din clopotnița satului natal. Acum câțiva ani, după ce am citit că un turist și-a zgâriat numele pe una dintre „mărgelele” Coloanei Infinitului din Târgu-Jiu am crezut că s-a atins limita. În „Jurnalul” Marthei Bibescu descopăr însă un loc dincolo de orice limită: craniul lui Mihai Viteazul. Acum e înhumat, dar la începutul secolului trecut încă putea fi văzut la Mănăstirea Dealu. În 1915, paznicul relicvariului din așezământul religios de lângă Târgoviște își vărsa năduful în fața prințesei, venită să vadă ilustrele oseminte: „Am făcut asta [închiderea capului într-o raclă, n.m.] ca să-l apărăm, pentru că vizitatorii își scriau numele pe craniu cu creioane chimice care nu se mai șterg”.

Stele noi

Discuție

Câteva nopți la rând, la anumite ore, ne-am tras pe cap puloverele și-am ieșit în grădină: am scrutat înfrigurați cerul în căutarea „săniilor lui Moș Crăciun”, cum a numit un hâtru șiragurile de sateliți Starlink ce se-nvârt în jurul Pământului de la sfârșitul lunii trecute. Au fost lansați, pe orbită joasă, „la vârful copacilor” ar spune profesoara mea de fizică din liceu, de compania americană SpaceX, cu generoasa țintă a legării ieftine la internet a întregului glob. N-am avut succes. Ba au zburat prea aproape de orizont și-au fost mascați de coroanele pomilor și acoperișuri, ba scânteia lor a fost „stinsă” de poluarea luminoasă a orașului, ba straturi de nori urâcioși s-au interpus între noi.

Într-o noapte însă am avut noroc. Norii se răzbunaseră cu totul spre apus sau cine știe pe unde, iar drumul micilor corpuri de forma unor jardiniere cu spalier a urcat până dincolo de jumătatea emisferei limpezi și spuzite. Cincisprezece, douăzeci de steluțe de intensitate mijlocie-mică ne-au trecut ca la paradă prin fața ochilor, cu viteză destul de mare, mai mare decât a avioanelor transcontinentale, dinspre Luceafărul de seară către Steaua Polară. Un minunat și neverosimil șir indian, deși nu unul perfect, ici un satelit ieșea un pic din formație, dincolo altul rămânea nițeluș în urmă, ca un grup de pitici cu felinarele aprinse, încolonați pe drumul dintre minele de aur și casă.

Monograf

Discuție

Unde să cauți informații despre un personaj de seamă, dacă nu într-o carte ce-i e dedicată, într-o monografie a respectivului? Așa se face că vrând să găsesc casa în care a locuit, în lungul său sejur constănțean, Marin Ionescu-Dobrogianu (militar, autor al unor apreciate texte despre Dobrogea), scot de pe-o poliță a bibliotecii publice volumul Marin Ionescu-Dobrogianu (1866-1938), personalitate plurivalentă a dobrogenisticii românești, scris de Luminița Stelian (editura Muntenia, 2014).

Lucrurile se anunță promițătoare. Aflu repede că soții Marin și Iosefina au stat, cel puțin la bătrânețe, într-o casă din peninsulă, situată în unghiul străzilor Mircea și Vântului: un imobil „pe 4 nivele, demisol, parter înalt, etaj și mansardă”, cu „elemente de renaștere și baroc”: intrare „monumentală” prin „arcadă flancată de doi pilaștri andosați”, „ferestre semicirculare cu bosaje și pervaz în relief”, balcon, deschis spre strada Mircea, cu monograma primului proprietar lucrată în feronerie, mansardă înaltă „tip renaștere franceză, cu lucarne semicirculare și o fereastră puternic individualizată prin pilaștri, arce și arhitravă” (p. 60). A fost construit în 1897 (nu de Ionescu-Dobrogianu) și este încă în picioare, fiind catalogat drept monument istoric. Fiindcă descrierea îmi face poftă să văd maiestuoasa casă, jubilez când citesc că autoarea a avut inspirația să-i facă o poză și să ne-o arate în anexă. Sar nerăbdător peste corpul de pagini și ajung la imaginea „care înfățișează ultima locuință din orașul Constanța a familiei Marin Ionescu-Dobrogianu situată pe stradela Vântului colț cu strada Mircea cel Bătrân” (p. 302). Descopăr ce? O galerie bogată de viță-de-vie, probabil căpșunică roșie, în spatele căreia se întrevede-abia, doar cu parter, o casă prizărită și sfioasă. Nu etaj și mansardă, nu pilaștri, nu balcon cu casete de feronerie, nu renaștere franceză. Cică niște monografi duceau lipsă de canafi… Închid cartea și-o împing ușure înapoi pe raft.

Explozie de fericire

Discuție

Atracții fel de fel în Piața Unirii din Cluj-Napoca, de ziua orașului. Un tânăr cu mustăcioară, în costumul elegant și viu colorat al muschetarilor regelui face baloane de săpun cu floreta. E-o floretă specială, din plastic, cu lama despicată în două, ca un cioc de barză. Ori mai degrabă ca o foarfecă gigantică. O fandare scurtă, o mișcare amplă a spadei, o anume apăsare a mânerului pentru îndepărtarea limbilor și d’Artagnan dă naștere unui balon gras, alungit, răsucit și plin de viață: pe suprafața lui aleargă mulțime de curcubeie, spre bucuria unui cerc mare de copii.

Bucuria lor e însă înjumătățită, imediat ce se ivește, o fetiță de grupa mică, c-o gentuță frez după gât își lipește fețișoara de balon și-l sparge. Ultima care sesizează problema e mama fetiței. Își taie în cele din urmă drum printre prichindei, se apleacă și-i pune un deget pe năsucul umed. „Da’ de ce? Eu îl puuup. Și el explodează de fericire”, zice tare gentuța.

Măgurel

Discuție

„Aș vrea să botez puiul de ponei”, îi spun unei călugărițe foarte tinere care dezghioacă nuci, pe-o bancă din curtea mănăstirii Nucet. Îi povestesc că, de cum am pășit pe sub poarta mănăstirii, mânzul m-a luat în primire, s-a ținut după mine și m-a ciupit întruna de pulpe (îi arăt balele pe care le-a lăsat pe blugii mei Lee bleu ciel). N-am scăpat de el decât în biserică, nimeni nu l-a oprit să intre, dar părea să știe că nu are voie dincolo de pridvor. E clar că vrea oarece de la mine, ce pot e un nume, iată-l: Ciupici.

Tânăra consimte la suferința mea, însă îmi spune că roșcovanul are deja un nume. Și o altă poveste, mai interesantă. Astă-primăvară, când a fost dăruită mânăstirii de-un credincios hâtru, iapa ponei își purta mânzul în pântece. Toate bune și frumoase până când, cu câteva zile bune înainte de-a făta, miniona n-a mai vrut să mănânce nimic. Au tentat-o desigur cu bunătăți cabaline una și una, trifoi, lucernă, ovăz, porumb, morcovi, pepeni, mere. Degeaba. În cele din urmă au găsit ceva pe placul ei: prăjiturile „Măgura” (în special cele cu rom și căpșuni). Pe placul ei, dar mai ales al fătului, e absolut sigură măicuța. Făt care-a ieșit sănătos, frumos și jucăuș. Măgurel.

Tata Noe II

Discuție

„Știi că m-am făcut marinar?”, își amintește Mircea Vulcănescu că i-a spus Nae Ionescu în vara anului 1933. Profesorul își cumpărase (notează Vulcănescu în cartea memorialistică Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut) o mică ambarcațiune cu pânze, un cuter, „în care străbătea acum Marea Balcicului în lung și-n lat”. Nu sigur, ci în tovărășia Elenei Popovici-Lupa, „fata cu părul roșcat și cu ochii de oțel, albaștri, care avea ceva din înfățișarea aeriană și tare a unei divinități germane”, după spusele lui Vulcănescu.

Dora Mezdrea, care-a cercetat de-a fir a păr viața lui Nae Ionescu și a publicat o biografie în patru volume (2300 de pagini), nu a găsit însă dovezi că acesta chiar își achiziționase o barcă. E adevărat că iubea marea și navigația cu vele, dar nici vorbă să fi deținut un „cuter, transatlantic sau yacht, ambarcațiunea cu pricina va fi fost”, scrie d-na Mezdrea „yachtul Dor de mare, împrumutat de la proprietarul lui, N. Malaxa, pe care acesta l-a dăruit în cele din urmă lui Ed. Mirto”. (E vorba de Nicolae Malaxa, influentul industriaș, și de Eduard Mirto, avocat, om politic țărănist, ministru în mai multe guverne.)

În ziarul constănțean Dobrogea jună, pe prima pagină a unui număr din septembrie 1934,  dau de-un mic articol, nesemnat, cum se întâmpla foarte adesea în epocă, care relatează călătoria cu peripeții a unui iaht. Plecat pe vreme bună de la Balcic către Constanța, iahtul este întâmpinat în dreptul Capului Caliacra de vriile unei furtuni puternice, reușind totuși, „după două zile de luptă cu valurile”, să se adăpostească în portul Mangalia. Când marea se astâmpără, cei doi marinari de la bord ridică velele (vasul navighează doar cu pânze), însă fac o greșeală și ambarcațiunea se pune într-o rână pe luciul apei. Marinarii, „Foti Hagi Gheorghe și un altul al cărui nume ce scapă”, „se salvează cu greutate de la înec”.

Numele iahtului, ne spune anonimul gazetar al Dobrogei june, este Tata Noe II și „aparține d-lui profesor Nae Ionescu, directorul ziarului Cuvântul”. Ce căuta mica ambarcațiune la sfârșitul sezonului estival, la Constanța? Mergea la iernat, în proaspăt amenajatul „port de iahting” de sub fostul palat Sturza și Hotelul Palace.

[Carte poștală din colecțiile Bibliotecii Academiei Române]

O măsurare de futbol

Discuție

Mai jos de Monumentul Memorandiștilor din Cluj-Napoca, pe trotuarul străjuit de cafenele cochete al bulevardului Eroilor dăm de o galerie lunguță. De gradenele ei din lemn nefățuit sunt agățate reproduceri de calitate după afișe, tăieturi din ziare, fotografii care ne poartă nițeluș prin istoria sportului clujean.

Un placat vestește meciul de fotbal între echipierii Universității din oraș și cei ai Gloriei din Arad. E vorba de prima partidă oficială de fotbal a clubului studenților clujeni, jucată în 1920 și câștigată cu 3 la 1.

Încerc să-mi imaginez după-amiaza senină de mai, de acum o sută de ani, străzile cu-un aer sărbătoresc din preajma vechii cetăți purtând grupurile mici către stadionul nou-nouț (este meciul de inaugurare a arenei), copiii vrăjiți ce se țin de mâna fraților mai mari, oamenii curioși, nerăbdători, preocupați (mai sunt doar douăzeci de minute!), tribunele aglomerate, fotograful și cutia lui cu trepied înfipt în spatele uneia dintre porți, apariția „futboliștilor” pe scena verde, uralele, tricourile albastre și cele în dungi alb-negru, mingea cafenie din piele tare desenând parabole alungite, un domn arătându-i fiului său cu șapcă roșie favoriții (Bonciucat, portarul Szilágyi, Giurgiu I – centrul înaintaș), arbitrul anunțând printr-un fluier puternic startul „măsurării”.

Nerăbdare

Discuție

O tânără și-a întins cearceaful la mică distanță de rogojina mea. E drept că plaja îngustă era aglomerată, iar către nord un grup de atleți avea de-a face cu un antrenor dur. N-a fost ca și cum mi-ar fi stat inima-n loc, dar cu siguranță m-a atins.

Era nerăbdătoare. Și-a înfipt la propriu papucii în nisip, a cotrobăit prin geanta mare, pe care era brodată o caracatiță veselă, a scos telefonul, o carte cu scoarțe tari, termosul, sticla de apă, un tub cu pudră de talc, o eșarfă albă. Apoi și-a tras peste cap ponchoul subțire, s-a așezat turcește și „a încetinit”. Minute bune a rămas aproape nemișcată privind țesătura destrămată a valurilor. Din când în când sufla peste buza de sus pentru a îndepărta o șuviță blondă, spiralată. Văzând-o bronzată m-am mirat de neastâmpărul ei de la venire. Purta ochelari de soare cu lentile portocalii și în degrade, ce nu-i ascundeau ochii verzi. Era frumoasă desigur, dar nu de la machiaj, nu de la fiorul momentului, nici măcar de la vârstă. Era frumoasă într-un fel rezistent la timp și la mode. Merita mai mult decât un locșor fără vizibilitate într-o notă înghesuită.

La plajă

Discuție

Salvamarul din așa numitul golf al lebedelor din Eforie Sud are doar 17 ani. Blond și imberb, năltuț, bine legat, cu umerii largi ai celor care înoată regulat, nu așa de ars de soare pe cât m-aș aștepta, emoționat și foarte preocupat (abia dacă-și ia ochii de la linia geamandurilor când vorbim). E la primul sezon în slujbă și, fiind o plajă mică și retrasă, singur pe tură. N-a avut deocamdată nicio problemă gravă. „Fluier, fluier mult”, râde, „mai ceva ca un arbitru de fotbal”. Câteva fete și-au stabilit tabăra de lucruri parfumate în apropierea foișorului cu catarg înalt și îl tachinează: „Popeye!, Save me, Popeye!!”

„Pentru că putem” în provincie

Discuție

Colegele de la secția de împrumut pentru adulți începuseră casarea. Scoseseră de pe polițe cărțile hărtănite și aveau nevoie de ajutor pentru legarea lor în pachete. Cărți multe (cu siguranță mii de volume, de vreme ce nu se mai făcuse așa ceva din 1990) și prăfoase, plus sfoară de rafie, tăioasă – deloc o activitate feminină, vă pot spune asta cu mâna pe inimă. Au organizat o clacă: au rugat colegi și colege să li se alăture, unii au zis pas, dar destui au încuviințat, printre aceștia din urmă și eu.

Am avut nevoie de mai multe zile. La sfârșit, ca după orice clacă, am sărbătorit. Gâtlejurile noastre tapetate cu praf și acarieni au primit un pahar de coca-cola și un ecler cu glazură de șerbet, cinstea colegelor din secție. Pe când luam prima înghițitură din prăjitură, a sosit șeful de secție, un individ serios, cu gulerul curat, dar cu fața întunecată. Cum, cum? Credeți că și el ar fi trebuit să participe la legarea pachetelor? Asta e și părerea mea, însă la noi șefii nu se amestecă cu plebea de execuție. Dacă stai să-i asculți îți vor spune că ei planifică anii și cincinalele, proiectează design-ul bibliotecii viitorului, schimbă paradigmele biblioteconomiei. De unde! Ședințe, asta fac, discută, vorbesc lung și lăbărțat, apoi se despart aparent sleiți și sincer satisfăcuți c-au pus țara la cale. De mulți ani însă, nici un plan cu cap și coadă în beneficiul cititorilor simpli nu răzbate din birourile lor.

Revin la omul nostru. Părea o păstaie gata să facă poc. Și a făcut. A început să tune și să fulgere împotriva uneia dintre subalternele lui, care doar ce se așezase, ruptă în două, pe scaun. Că a semnat în condică când și unde nu trebuia, că nu o duce capul să facă o treabă cum trebuie, că e neroadă cu normă întreagă și altele încă mai contondente. După câteva clipe de stupoare și altele de bâiguit, colega a izbucnit în plâns. Șeful a continuat mai dihai revărsarea de batjocură și dispreț – că trebuie să strângă rahatul după toate patrupedele, că el face pontajul (trei sferturi din grandoarea funcției sale a pus-o în acest cuvânt – pontajul) și trebuie să găsească soluția care să salveze situația. Trebuie să vă spun că de față erau și niște cititori, făcuseră ochii cât cepele și nu-i dubiu că se întrebau: nenea ne ia la rând??

Dintr-odată eclerele păreau date cu praf de cucută. N-am scos nicio vorbă (nimeni în afară de cel-care-drege-pontajul n-a scos vreo vorbă), m-am gândit că absența mea ar putea însemna îndepărtarea paielor de foc și mi-am luat picioarele la spinare.

După câteva zile, în care amica brutalizată aproape că nu s-a oprit din bocit, o altă colegă, care fusese și ea de față, a făcut o hârtie conducerii cu un rezumat al „evenimentului”, solicitând respectuos o măsură. Prima reacție a directoarei C. Apostoleanu: colega cu plângerea scrisă trebuia se abțină, fiindcă nu avea așa ceva în atribuțiunile ei. În cele din urmă, a catadicsit să înceapă cercetarea disciplinară a individului. Am fost chemat și eu, am completat o declarație de martor în fața unei unui complet amplu (cinci doamne), încruntat și strict. Strict cu mine, nu știu cu ceilalți. Fiindcă lucrurile nu-mi miroseau prea bine, am vrut să fotografiez cele abia așternute pe foaie. „Pardon!” a sărit cea mai montată dintre membrele celulei de analiză, smulgându-mi paginile din mână. Am fost poftit afară.

A trecut vremea și a venit decizia comisiei. Pentru ce ar putea fi vinovat un martor într-un proces? Ați spus mărturie mincinoasă? Mai gândiți-vă! Comisia noastră știe și poate să inoveze. De ce, la urma urmei, n-am face și noi în districtul nostru ce fac capitaliștii în al lor? Nu de mărturie mincinoasă am fost găsit vinovat, ci de părăsirea locului de muncă. (Las de o parte faptul că participasem la un efort subscris scopurilor bibliotecii, dar formal, nu eu eram cel cercetat.) Și nu doar eu, toți cei aflați în încăperea cu pricina la momentul spectacolului boss-ului teribil (în afara celor care, din diverse motive, au declarat că nu au auzit nimic) am fost găsiți vinovați. Inclusiv, evident, colega care atrăsese atenția conducerii. Vinovați de diverse culpe și plesniți peste față cu avertisment. Cât despre șeful derbedeu, a primit exact aceeași penalizare ca noi. Închipuiți-vă asta: vinovățiile noastre au fost absolut identice!

Epilog. După aproape trei decenii dedicate cititorilor obișnuiți ai orașului și județului, după mii de zile vesele sau amare, ușoare sau grele, inspirate sau mai puțin inspirate, dar niciodată pierdute, colega care a crezut că încercarea de a devoala josnicia poate aduce beneficii personalului și instituției, acest om jucăuș și minunat, naiv și insultat și-a dat demisia din bibliotecă.

Șut și goool!

Discuție

Un puști bate mingea de calcanul dinspre stradă al casei mele. Nu-i doar un jucător aprig, ci și un comentator sportiv clocotitor, își acompaniază alergarea și loviturile cu note, observații, jubilări, dezamăgiri.

„Primește Messi”, îl aud prin fereastra deschisă, „un-doi cu Iniesta, driblează unul, doi, trei adversari, driblează și portarul și marchează din unghi! Ce golazzo, prieteni! Leo Messi e de neoprit!” „Mingea e acum la Ronaldo, Ronaldo își face pașii și trage puternic de la distanță, însă milimetric pe lângă poartă.” Apoi șutează Agüero, Griezmann, Hagi, din nou Messi (hat-trick, exultă comentatorul), Neymar, Mosala (de care nu am auzit până acum).

Fiecare bușitură în zidul casei îmi reverberează în cap, iar salva lor sfârșește prin a-mi pune tăria la pământ (knock-out tehnic, stimați telespectatori!), așa că ies și-l rog să-și găsească alt maidan. Înainte de a pleca îl întreb cine e acest Mosala. Se apropie ușor contrariat și scoate dintr-un buzunar cu fermoar o colecție de cartonașe cu mutrele unor fotbaliști. Caută nițel, apoi extrage unul în care râde un bărbos, brunet și creț, îmbrăcat în roșu: Mohamed Salah. „De la Liverpool”, îmi spune pe un ton serios piciul.

Influență

Discuție

Împrumut de la biblioteca publică „Casele vieților noastre”, o antologie publicată nu de mult de editura Humanitas. Între paginile ei găsesc un semn de carte, uitat de cel ori mai degrabă de cea care a citit-o înaintea mea: o floare-de-colț presată și lipită pe-un dreptunghi din carton subțire.

Deși e mai mic decât blocul de file al „Caselor”, tresul are capetele franjurate, dovadă că a fost pus în alte, multe, cărți. Mă ajut la rândul meu de el și-mi dau seama că, pe negândite, fragila floare de munte m-a făcut mai grijuliu cu cartea care o găzduiește. (Nu că pe altele le-aș folosi pentru a pliciui muște și țânțari, sau le-aș proiecta către pisoii care saltă brusc pe masă.) O citesc tot întins pe pat, așa cum citesc dintotdeauna, dar evit să-i frec legătura cu degetul când dau pagina, n-o las din mână cu fața în jos, răsfrântă în două ape, iar înainte de-a stinge veioza n-o așez pe noptieră, ci în raft, între cărțile mele, pentru a nu risca s-o dau jos și s-o iau în picioare peste noapte (s-a mai întâmplat). Uneori însă, absorbit de povestiri, deschid prea mult cartea iar semnul, ascuns între pagini, foșnește, suspină.

Revista presei dobrogene interbelice

Discuție

Știți emisiunile tele sau radiodifuzate numite „Revista presei”? Cele în care o persoană zglobie și cu „papagal” răsfoiește ziarele, hebdomadarele, mensualele venite cu poșta de dimineață și citește pe sărite fragmente de articole, în special picanterii, comentând frugal, dar avântat. Dacă vă plac, vă recomand cu căldură cartea „Reviste dobrogene ale României Mari” publicată recent la Constanța de doamnele Corina-Mihaela Apostoleanu, Angela-Anca Dobre și Luminița Stelian.

Textele din volum sunt numite „studii” de autoare (p. 5), dar nu există niciun fel de preocupare pentru cerința metodologică fundamentală a literaturii științifice – stabilirea problemei de studiat – necum pentru formularea de ipoteze și testarea lor. Pare că autoarele (doctori în științe!!) și-au așezat pe colțul mesei colecția unei reviste interbelice, și-au tras aproape buretiera și cana cu cafea și au început să frunzărească fără țintă paginile îngălbenite, oprindu-se ici și colo pentru a culege, după te-miri-ce criteriu, câte-o vorbă, câte-o întâmplare, câte-un personaj trăitor între războaie.

Iat-o pe doamna Dobre, care deschide volumul, vorbind despre „Arhiva Dobrogei”: „Autor al articolului program […] Constantin Moisil spunea […]: Sunt treisprezece ani de când am încercat…” (p. 48), „Ne-a atras atenția cel de-al treilea aspect despre care vorbește Constantin Moisil în acest articol, program, respectiv cel de cercetare din punct de vedere științific a Dobrogei. În acest sens el  spune că: noi avem o misiune în Dobrogea…” (p. 49), „El mai arată și că societățile regionale sunt menite să producă reacțiune, o înviorare…” (p. 50), „Constantin Moisil încheie într-o notă optimistă: Dacă ea  va izbuti să facă cu timpul mai bine cunoscute diferitele probleme…” (p. 50), „În articolul pe care îl aducem în atenție, autorul face o serie de considerații etnografice asupra Dobrogei…” (p. 51). Și tot așa pe mai bine de 30 de pagini, sărind de la un articol la altul, până la ultima filă a ultimului număr, unde autoarea trage linie: „Răsfoindu-i paginile, ne transpunem într-un film al evoluției zbuciumate a României Transdanubiene, vedem lupta românilor pentru supraviețuire și modul în care etniile dobrogene au venit și s-au stabilit între Dunăre și Mare”. Koneț filma.

Periplul doamnei Apostoleanu printre numerele „Revistei dobrogene” nu este film, ci, susține domnia sa, „fereastră literară spre ținuturile românești” (p. 171). Planul investigației e însă același: cutare spune că, cutăriță dă replica într-un articol scurt, prima pagină găzduiește asta, numărul al doilea se deschide cu ailaltă, sub semnătura marelui pictor putem citi că, pe ultima pagină este scrisoarea lui X etc., etc., etc. La închiderea ferestrei aflăm  că „publicația demonstrează încă o dată că Dobrogea nu era deloc izolată cultural de țară și vocea scriitorilor și plasticienilor se auzea pregnant în spațiul românesc” (p. 205). La așa cercetare, o concluzie mai aberantă nici că se putea. Pentru doamna Apostoleanu publicarea unei reviste la Constanța e un soi de bang sonic, paginile ei nu mai trebuie defel citite, fiindcă textele scriitorilor și plasticienilor tomitani ajung la conștiințele tuturor românilor prin urechi.

Absurdul nu se oprește însă la scris, aflu că publicarea cărții a fost finanțată din bani publici de Administrația Fondului Cultural Național. Adică o comisie de experți serioși din cultură a citit această vânturare de vorbe și a decis că-i ceva plin de sens și adevăr, că valorizează trecutul și creează viitorul, că-i „slovă de foc și slovă făurită”. Cu bogăția de seriale românești apărute între cele două războaie mondiale, nu pot să nu mă gândesc ce mare viitor are revista presei interbelice și, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, ce filon minunat au descoperit cele trei autoare. Ținem aproape!

Ora exactă

Discuție

Aflu motivul pentru care soldații sovietici luau ceasurile de la mâinile cui se nimerea să le intre pe radare în cel de-al doilea război mondial. Îl mărturisește, în Adevărul, istoricul Mădălin Hodor care îl știe de la un englez, care a vorbit cu un rus, ofițer în Armata Roșie, pe vremea când cei din urmă erau colegi în autoritatea de guvernare a Germaniei ocupate (deci când lucrurile încă erau calde și puteau fi spuse pe șleau): voiau să știe cât e ora.