Muzicuță

Băiețelul unor prieteni împlinește doi ani, iar noi suntem invitați la petrecere. Îi cumpăr o muzicuță Hohner Blues Harp, argintiu-strălucitoare, soția o sterilizează cum se cuvine la pupinel și i-o oferim cu fundă și ciupituri de obraji bucălați. Prichindelul nu e însă mișcat, o privește fără expresie, se strâmbă (la fel fac și eu) la tereremurile scoase de tatăl lui în timp ce molfăie muzicuța, îi zgârie cu unghia arătătorului grila din lemn de păr, inspiră și expiră prin ea fără tragere de inimă, apoi o abandonează pe un colț de masă. La un moment dat, îl văd stând întins cu spatele pe covor și desenând loopinguri complicate cu armonica. „Avion de vânătoare?” „Vââjj, vâââââjjjjjj…”

După câteva zile amicul mă sună, jumătate jubilativ, jumătate îngrijorat. Îmi spune că fiu-său și muzicuța sunt nedespărțiți (mai ceva ca un pui de rechin-ciocan de bulbucătura lui), că ciutanul a descoperit cum poate da viață muzicuței, că suflă și tot suflă în ea de nu-l mai pot potoli. Și întotdeauna aceeași arie, ceva care aduce foarte bine cu fluieratul exasperat al lui Marin Moraru pentru a potoli sforăitul șefului Caragiu, în noaptea cu bicicleta galbenă din Operațiunea „Monstrul”. În sfârșit, e un început.

Căpşunică roşie

Un prieten îmi dăruieşte o damigeană cu vin roşu, producţie proprie. Cum n-a tratat căpşunica cu dioxid de sulf ştiu că-şi va pierde destul de repede calităţile şi mă mobilizez: un pahar mare în fiecare seară, la cină. După câteva zile simt că gustul se schimbă şi sunt nevoit să supralicitez: două pahare pe seară, apoi trei. Soţia îmi ţine hangul, însă doar pentru o scurtă perioadă: se plânge că o tulbură şi o ia somnul.

Pun resturile mesei în cuptor şi umplu încă o dată paharul. Bucătăria călduţă vibrează şi se deschide ca o crisalidă. Un suflu uşor îmi roteşte taburetul şi mă împinge peste crestele caselor. Văd calea ferată, parcul gării, cartierul Coiciu aşa cum erau în anii mei de liceu. Ating cu vârfurile degetelor vitrina ceaprazăriei din spatele magazinului Tomis, deschid câteva cărţi groase în librăria „Eminescu” (şi le las aşa), adulmec bunătăţile de la „Crizantema”. Mă-nvârt „ca o morişcă de cafea” de antena mare a poştei şi fac un ocol pe streaşina de la „Zorile”. Preţ de o clipă rămân suspendat deasupra Bisericii Greceşti, apoi planez în josul Stradelei Vântului către marea neliniştită. Stropii valurilor mi se scurg pe faţă ca lacrimile. Am dispensă: e ziua mea.