Cu roșu

Ne-am așezat cam ca la clasă, eu și colegul meu lângă ușă, iar prichindeii (sosiți dis-de-dimineață de la o grădiniță din oraș) pe câteva șiruri, în fața noastră, dar cu toții turcește, pe covorul nou al mediatecii. Ne-am dres glasurile și le-am citit „Vânătoarea de vulpi”, o frumoasă poveste, scrisă și ilustrată de Sven Nordqvist, despre cum să păcălești pe cineva, o vulpe în cazul suedezului nostru, dar vă asigur că metoda poate fi aplicată cu succes și la alte lighioane. Pe măsură ce recitam, atent la nuanțe, (am făcut-o pe roluri, eu eram Pettson, fermierul doldora de idei trăznite, și alte câteva mici personagii), audiența, care rupsese pe nesimțite rândurile, avansa în tăcere către noi, pe genunchi. Să vadă desenele din pagini, să nu piardă vreun cuvințel și vreun înțeles, să se-mprietenească cu minunații actori amatori?

La ultimele replici ne-am trezit înconjurați și, cel puțin eu, luat în stăpânire, fără scăpare, de armata din Blefuscu: un băiețel mi se întinsese în poală, o fetiță se cocoțase în cârca mea (îi simțeam mâinile unite în jurul gâtului ca un colier subțire), iar o alta stătea pe piciorul meu stâng (renunțasem la obositoarea poziție orientală), îmi desfăcuse șireturile și le colora frumușel cu carioca roșie. Șireturile mele albe…

Țuț

Jumătatea feminină a unei clase de-a XI-a de la Colegiul Economic „Carol I” vine la bibliotecă. (Cealaltă jumătate este în șort și teniși pe terenul de sport al liceului, nădușind pentru cupa turneului de fotbal dedicat Zilei Internaționale a Educației.) Fără să-mi propun, patinez lung pe a fost odată: Constanța veche și fostele sedii ale bibliotecii publice, tipărituri vechi, bibliotecarii de altădată, cataloagele tradiționale.

„Ați văzut vreodată o mașină de scris? mă întreabă brusc o fetișcană. Am citit într-o carte că demult, scriitorii…”

Le poftesc în biroul meu și scot dintr-un dulap o mașină mecanică de scris, nu foarte bătrână, care a fost folosită la greu în departamentul de dactilografie al bibliotecii. Eu însumi am maltratat-o de câteva ori, în încercarea de a trimite niște articole unei reviste bucureștene. Casată acum 14-15 ani, m-am îndurat de ea și am păstrat-o. Are linii dulci, iar carcasa metalică, în două nuanțe de bej, e jivrată și doar nițel prăfuită. Elegantă, ce mai tura-vura. Și redegistă, marca Robotron-Optima.

Banda cerneluită e uscată, dar nu terminată, bag o foaie albă, învârt cu grijă cilindrul carului și apăs decis: „a e i o u, învățați să spuneți nu”. Ce captatio!! Cine ar fi crezut?! Fetele fac ochii mari și își așteaptă rândul la împrietenirea cu Robotron-ul, nerăbdătoare și entuziaste ca la o ședință completă de make-up (ochi, buzițe, figurici). Între timp îi fac poze din toate unghiurile. Mai mult decât la impresia, foarte palidă de altfel, a literelor pe hârtie, tinerele sunt atente la țăcănitul șuierat și casant al clapelor. Do-do-re-mi!! La plecare, printre însăilările de pe foaie descopăr o neașteptată și demodată expresie, fericit asortată cu gadget-ul pensionat: „M-a lăsat țuț.”

Vechituri

Scot de pe-un raft al bibliotecii Fierbea as’ noapte marea…, o cărțulie de versuri scrisă de Grigore Sălceanu, fost profesor de română și franceză la liceul Mircea. E în stare foarte bună, dar pas de răsfoiește-o! Tranșele îi sunt împreunate, exact ca la ieșirea de sub teascul tiparniței, acum 85 de ani. Cum am coupe-papier-ul potrivit, îmi iau libertatea de a-i tăia filele, cu grijă și bucurie.

În interior descopăr mirat o foiță zburătoare, movulie, care vestește și laudă apariția altui op al editurii (Cartea Românească), un flyer publicitar, am spune noi astăzi, un fluturaș presat între două pagini, dintr-o specie a trâmbițării publice dispărută demult. Volumul, caracterizat drept „atrăgător” și „de mare succes”, se numește O picătură de parfum… și e tot de versuri (și tot cu puncte de suspensie – poeții mai vechi mizau mult se pare pe pauze). Tudor Arghezi e citat pe-o față a fluturașului colorat în sprijinul autorului, Tudor Măinescu: „Picătura de parfum e un debut care trebuie dat prietenește în vileag, pentru ca poetul, căpătând încrederea trebuincioasă, să-și poată toarce toată mătasea împletită cu emoțe și sfieală pe vrejul versurilor din primul volum”.

Caut cartea lui Măinescu în colecțiile bibliotecii și o găsesc. E cu patru ani mai tânără decât Fierbea as’ noapte marea…, elegantă, deși cu legătura refăcută, cu tipar mlădios, bleumarin, înveselit de galbenul-pal al hârtiei japoneze, cu paginile tăiate frumos și dedicație olografă a poetului pentru Camil Petrescu. Nu mă-ndoiesc că Picătura de parfum știe că toate astea fac oricui o primă impresie grozavă dar, pentru ca cititorul să știe precis cu cine are de-a face, ea a plusat: și-a comandat o Autobiografie, pe care a așezat-o imediat după prefață și care sună astfel:

„Sânt un cuvânt omis dintr ‘o poemă,
Pe japoneze file editată,
Și osândit de-a soartei anatemă,
Rămas-am până-acuma o „erată”.

Ediția e azi epuizată
Și alta ‘n loc ar fi o grea problemă…
Voi pribegi stingher, deși ca ‘n vată,
În mine port strălucitoarea stemă
A unui gând nebănuit și pur…
Voi fi stingher, destinul mi-a fost dur,
Dar îmi  surâde-o dulce ipoteză:

Ce-ar fi ca două brațe moi și fine,
Să desfășoare, vai, și pentru mine
O caldă și discretă paranteză!…”

Încântat de cunoștință!

Mângâiere

Sfârșit de mai. Calendaristic, aproape vară, dar zilele, deși însorite, sunt – hélas! –  reci. Iar înăuntru e chiar mai frig decât afară. Nu face excepție nici clădirea cu ziduri groase și încăperi înalte a bibliotecii. Birourile de pe latura ei de sud-est au parte de ceva consolare solară. Nu și al meu, situat hăt, în colțul vestic. Razele soarelui ajung la ferestrele mele abia după trei și jumătate, nițel înainte de sfârșitul programului de lucru. Ca o iubire îndelung așteptată, tardivă. Apariția melcuită a astrului mă bucură încă și atunci: îmi trag scaunul lângă fereastră și stau minute în șir cu ochii închiși către el. Mă încălzește și parcă-mi spune că am și eu un locșor în lumea asta.

Sufletul şi hoinăreala cărţilor

„Trăind ani de zile printre cărţi, m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărţile au şi suflet”,  scrie dl Nicolae Manolescu în volumul „Lectura pe înţelesul tuturor”. Cine „construieşte” sufletul unei cărţi? Aflăm tot acolo. Nu conţinutul, ci relaţia tumultoasă cu fiecare dintre cititorii ei, însemnările şi sublinierile, îndoiturile şi sfâşieturile, ştersăturile, amprentele unsuroase, pistruii umezelii, micile încreţituri lămase pe file de lacrimile uscate şi celelalte semne ale citirii cărţii sunt „expresia sufletului ei imaterial”.

(De-aici reiese că o carte necitită e o carte neînsufleţită – „cât de fără suflet mi se par cărţile virgine!”, notează mâhnit dl Manolescu – dar şi că, asta da minune!, atunci când citeşti primul o carte o animi, o aduci la viaţă, îi dai suflet – cu siguranţă din sufletul tău.)

„Anii, suferinţa, stângăcia cititorilor” fac ca unele cărţi să fie supuse şi altele revoltate, unele prietenoase, altele răutăcioase, unele jucăuşe, înclinate spre pitulare continuă, altele viclene, unele sfioase, iar altele îndrăzneţe, „care ţi se vâră în mână”, nerăbdătoare să fie citite, susţine, cu exemple, marele critic literar.

Am constatat şi eu de multe ori asta, atât în biblioteca publică în care lucrez, cât şi (în special) în cea personală, dar nu m-am mirat absolut deloc. Fiindcă ştiu că pe lângă coperte, pagini, cotor, tranşe şi eventualele tresuri, anatomia oricărei cărţi cuprinde şi organele conştiinţei şi locomoţiei: capul (partea superioară a cotorului) şi piciorul (partea inferioară a cotorului). Şi nu cred să greşesc când spun că o carte (având un singur picior), atunci când vrea s-o ia din loc, se… târăşte. Cam ca un melc de grădină: lent, stăruitor, neauzit.

Într-o zi obişnuită

O foarte bună prietenă şi fostă colegă de serviciu, stabilită de câţiva ani în Canada revizitează Constanţa noastră buhăită. Deşi sejurul ei în oraşul natal e scurt şi dorinţa de a revedea oameni şi locuri iubite foarte mare, ţine cu tot dinadinsul să facă în biblioteca publică, în care a lucrat aproape un deceniu, o expoziţie de fotografie. Mă roagă s-o ajut.

Sunt încântat, şi asta din mai multe motive. Mai întâi pentru promisiunea lucrului împreună, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, apoi fiindcă i-am văzut deja multe poze şi îi preţuiesc stilul, „ochiul” fotografic. În plus, fiindcă mă împunge să scriu câteva versuri pentru fiecare fotografie (reuşesc şi nu prea, dar mulţumirea din privirea ei e mai mult decât răsplătitoare).

Majoritatea cadrelor sunt luate în mica fermă din Ontario a familiei sale şi au curiozitatea lupei, verva detaliului, „bucuria interogării aproapelui”, cum ar zice Paul Cornea. Mi-o imaginez pe Liana grădinărind, uitând de lună sau stele, mângâind la propriu solul, stufărişurile şi arborii, întrebându-se cum se cheamă bumbul ăsta galben, ori ce gândăcel e bosumflatul de colo. Şi bucurându-se atât de mult încât vrea să păstreze pentru mai mult timp şi pentru mai mulţi ochi ceea ce îngrijeşte.

După ce terminăm de aranjat (cu doar o oră înainte de vernisaj), mă îmbrăţişează îmbujorată. Mă ia de mână şi privim pe rând, ca întâia oară, fotografiile. Sunt populate de cetăţeni minusculi, îmbrăcaţi în surtuce de chitină viu colorate, de calicii şi corole, de smocuri de iarbă, de frunze şi fructe coapte, de boabe de rouă, de spini de promoroacă, de fulgi de zăpadă şi ochi de iezi. Natura într-o zi obişnuită (dar nicidecum banală), faţa ei firească, veselă sau tristă şi atât de frumoasă.

Nu la aceeaşi dată, nu în aceeaşi zi

De Ziua Mondială a Cărţii (şi Ziua Naţională a Bibliotecarului), directoarea bibliotecii noastre ţine un discurs în beneficiul unei săli pline. Între altele, vorbeşte despre Shakespeare şi Cervantes, „cei doi titani ai literaturii universale, care”, susţine domnia sa, „au murit în aceeaşi zi”.

Shakespeare şi Cervantes nu au murit în aceeaşi zi. Cercetări recente au stabilit fără dubiu că Miguel de Cervantes nu a răposat pe 23 aprilie, cum se credea, ci cu o zi mai devreme, multe enciclopedii, inclusiv Wikipedia, menţionând, de altfel, 22 aprilie 1616, ca dată a morţii scriitorului spaniol.

Dar, chiar dacă Cervantes s-ar fi stins la 23 aprilie, tot nu ar fi fost în aceeaşi zi cu William Shakespeare, despre care ştim cu siguranţă că a murit pe 23 aprilie 1616. Ar fi fost la aceeaşi dată, dar nu în aceeaşi zi. Sună straniu, însă lucrul e adevărat fiindcă ţările în care au trăit cei doi „titani” (ce etichetă burlescă!) aveau, la moartea lor, calendare diferite, între care era un decalaj semnificativ: Anglia încă îşi împărţea anul după vechiul calendar iulian, în timp ce Spania trecuse, de mai bine de trei decenii, la calendarul gregorian. Ca atare, în anul de bunăvoinţă al Domnului 1616, 23 aprilie a căzut în zile diferite în cele două regate, a fost o sâmbătă în Spania şi marţea de peste 10 zile, în Albion.

Tovărăşie

De ani buni ajung aproape zilnic, cu treabă ori fără, printre dulapurile depozitelor de la demisolul bibliotecii. De fapt doar nişte schetele metalice, înalte până-n tavan, cu poliţe de tablă, ticsite cu cărţi. Volumele sunt depuse în ordinea achiziţionării lor, iar eu prefer „vatra” bibliotecii, locul de unde a început, în anii 1950, construcţia colecţiilor ei. Aici scot o carte la întâmplare şi citesc în picioare: versuri, eseuri, fragmente de roman, prefeţe, note despre autori.

Cărţile astea au văzut lumina sălilor de lectură şi au cunoscut oameni curioşi, ardenţi după cuvintele lor. Acum sunt însă împăcate cu uitarea, desenele cândva vii ale coperţilor lor au pălit, scrisul de pe etichetele lipite demult de bibliotecari pe cotoare s-a şters, paginile li s-au lipit, tranşele s-au umplut de praf. Sunt singurul lor cititor.

Frumuseţe

Întâlnesc uneori în bibliotecă tineri şi tinere de culoare, iar asta mă binedispune. Sunt nigerieni, studenţi la Universitatea Maritimă din oraş, zâmbitori, politicoşi, totdeauna salutând, muzical, în limba română, zvelţi (n-am văzut nici măcar unul dolofan), îmbrăcaţi cu un bun gust exotic. Cei mai mulţi îşi poartă caietele cu notiţe în mape subţiri, obiecte cu totul demodate, din păcate, la noi.

Acum câteva zile am avut parte de-o îndoită jubilaţie când, sub privirile înţelegătoare ale colegilor ei, o ciocolatie frumoasă, cu părul împletit în codiţe lungi, dănţuia şi se răsucea desculţă (și senzuală) pe marmura rece a holului de la parter. Vezi bine că avem nevoie de frumuseţe voioasă. Mă gândesc la scandarea virulentă a unora dintre concetăţenii fetei, în toamna anului 2002, când concursul Miss World poposea în capitala Nigeriei: „Jos cu frumuseţea!” Ce dobitoci!

Curiozitate

Un tânăr cu un foarte şic basc albastru intră într-o dimineaţă în biroul meu. Fără zgomot, dar şi fără sfială. Mă salută din cap şi îmi face semn să-mi văd de treabă, să nu-l bag în seamă: se descurcă singur. Probabil îşi imaginează că departamentul în care lucrez e secţie de împrumut. Nu e aşa, însă mă gândesc că pot să-i fac o vreme jocul.

Parcurge preocupat, cu capul aplecat mult spre stânga şi umărul ridicat în întâmpinare, ca-n Supliciul lui Brâncuşi, cotoarele cărţilor din cele câteva dulapuri. Îmi intră în suflet când îl văd că apasă pe rând, uşor şi ritmic, precum clapele unui pian, frumoasele volume din seria Great Books of the Western World, care umplu două poliţe. La un moment dat, tânărul se întoarce către mine, vizibil derutat: „Cărţi de Becali şi Copos nu aveţi?”. Ahhh…

Gazetari

Din când în când, unii gazetari locali calcă pragul bibliotecii în interes de serviciu. Cum în bibliotecă nu s-au semnalat droguri, violuri, crime, incesturi, sinucideri, ritualuri satanice, vampiri ori canibali, interesul ziariştilor e constrâns să zăbovească asupra cărţii. Însă, chiar şi aşa, luarea-aminte a celor mai mulţi dintre ei e cumva inconsistentă, curiozitatea lor pică, dezamăgitor, pe minor, când nu pe nefiresc.

Iată, de pildă, un caz din toamna anului trecut, când biblioteca sărbătorea „Noaptea bibliotecilor”. Mă aflam într-unul dintre depozitele de carte de la demisolul clădirii şi vorbeam câtorva persoane de vârste variate despre începuturile târzii şi destul de anevoioase ale lecturii publice la Constanţa. Dintr-o latură a grupului, o tânără a îndreptat spre mine un reportofon minuscul. Voia să afle lungimea totală a poliţelor de carte, câţi „kilometri de carte” deţine biblioteca. „Nu ştiu.” „Ce păcat! Asta chiar ar fi fost o ştire”, a suspinat decepţionată.

Nu demult, doamna Doina Moşoiu, colega care se îngrijeşte de colecţiile de documente speciale ale bibliotecii, mi-a povestit cum a decurs vizita unei echipe de la un post de televiziune. Întinsese câteva rarităţi sub ochiul camerei TV şi se decisese să prezinte ediţia princeps a poemului „După melci” de Ion Barbu. Un volumaş splendid şi cu o istorie aparte, ilustrat în culori febrile de pictorul Mişu Teişanu, unul din cele numai 1000 de exemplare scoase pe piaţă de Editura Luceafărul la sfârşitul anului 1921. „Tocmai vorbeam de reacţia lui Ion Barbu la vederea cărţii proaspăt tipărite”, îmi spune colega, „când reporterul m-a întrerupt, zicându-mi că e foarte interesant ce zic, dar că el are o idee straşnică: vrea să filmeze în tandem cea mai mică şi cea mai mare carte din bibliotecă.”

Foarte recent, pentru a face bucuria unei jurnaliste, răsfoiam cu prudenţă o carte din 1926, format in-folio, cu mărturii culese de un editor inspirat de la cele mai importante personalităţi ale aliaţilor învingători în Primul Război Mondial, inclusiv de la câţiva români de soi. Ajunsesem la pagina cu poza poetului italian Gabriele d’Annunzio (pilot de vânătoare în război), cu ochiul drept oblojit, când ziarista, care deja se foia ca şi cum sub picioarele noastre fusese văsat un coş cu lighioane solzoase, şi-a dres vocea şi m-a descusut asupra… greutăţii cărţii.

Bibliotecă

strânse una-ntr-alta
cărţi vechi şi cărţi noi stau în picioare pe etajere lungi, suprapuse
îmi plimb buricele degetelor pe cotoarele lor colorate
precum odinioară nuiauna de alun pe scândurile văruite ale gardurilor uliţei mele

din marginea unei poliţe scot I 6947 şi-i deschid evantaiul prăfuit:
„în casa scării, pe care o urcam încet şi care era luminoasă şi largă, plutea ceva din parfumul unei eleganţe trecute”
Marcela trece cu un teanc de cărţi
şi îl depune cu un icnet în cubul argintiu al liftului
apasă butonul pentru sălile de lectură doar după ce loveşte veselă uşile împreunate
ca şi cum ar franca o scrisoare care duce o veste bună

aliniate, înalte, rafturile sunt piese de domino
gata să primească bobârnacul care să le prăbuşească voios
dar să nu ne facem probleme pentru carte,
”Keep cool, everything is OK”, zice Umberto Eco

aşez volumul la locul lui
grijuliu ca un ebenist peticul de fildeş în corpul scrinului
liftul soseşte înapoi, gol şi turbulent: animal hămesit
pe-o tranşă lată trupul uscat al unui fluture de noapte
irizaţiile de beteală încă vizibile pe aripile lui franjurate