Arhive pe etichete: bibliotecari

Bibliotecarii prind curaj

Discuție

Era și timpul. Cele mai mari asociații profesionale ale bibliotecarilor de la noi (Asociația Bibliotecarilor din România și Asociația Națională a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România) lasă deoparte orgolii, rivalități, zâzanii și își leagă ițele proiectelor. După știința mea e prima lor colaborare și e lucru tare cu-nțeles că motivul e unul aparte. Board-urile lor pun la bătaie două burse (550 lei fiecare) pentru doi tineri merituoși, studenți sau proaspăt absolvenți ai unei facultăți de bibliologie și științele informării.

Ca să ce? Ca să pedaleze strașnic la mijlocul lunii august, timp de șase zile, pe ruta Constanța – Galați, via Jurilovca. Nu singuri, desigur, ci alipiți unui pluton de bibliotecari ceva mai încercați, strâns de câțiva inimoși. Acest tur al prafului de calcar a fost botezat, subtil, Ciclobiblio: Dobrogea la pas/În căutarea argonauților. Din șaua bicicletei, ne asigură inițiatorii, bibliotecarii „se implică mai activ în promovarea bibliotecilor lor și a activității pe care o fac”. Biblioteca și „activitatea pe care o fac” (la bibliotecă, se-nțelege) promovate din poziția călare și cu mâinile pe ghidon!! Ce voltaj sinaptic! Nasc și la noi idei, dragilor! Out of the box, ce mai valea-calea! Cine-a fost mângâiat de geniul acestui gând trebuie că a tras un Evrika! de s-a auzit din Canaraua Fetii până în Pădurea Babadagului.

Dacă v-ați revenit nițel din uluială, probabil că vă întrebați cum anume se promovează biblioteca și „activitatea pe care o faci” la bibliotecă, cocoțat pe bicicletă în Dobrogea la pas? O să evadez din pluton și-o să vă spun (am aflat din comunicarea organizatorilor). Pe parcursul traseului au loc „discuţii profesionale, aşa-zis non-conferinţe [sublinierea mea] despre rolul actual al bibliotecilor, acela de a trezi apetitul pentru imaginar, de a căuta şi găsi orice informaţie, de a dezvălui nebănuitul, de a asigura libertatea de expresie, de a favoriza integrarea socială, de a informa şi forma, de a disemina cunoaşterea şi stimula spiritul critic”. Cum ar veni, învârți pedalele și meditezi la integrare socială cale de cinci-șase kilometri. Apoi îi strigi celui din față teoria ta, care-o rumegă și-ți dă replica peste-o altă bucată de drum. Sau te oprești pe marginea șoselei, lași căluțul să se odihnească într-o rână și, la umbra rară a unui păr bătrân din care cad omizi tinere, pui de-o non-conferință cu comilitonii. Despre imaginar și nebănuit. Sublim!

În plus, ne spun tot inimoșii, băgând gonetă pe șoselele înmuiate de soare sau bătute de ploi, „bibliotecarii prind curaj și își depășesc limitele”. Am jubilat înainte, dar trebuie să recunosc că, bibliotecar fiind, abia asta e cu adevărat deviza pe care-aș vrea s-o realizez, dacă aș fi în stare: pedalează pe ruptelea și astfel ți se vor duce pe sfârlă toate fricile și limitele.

Nu-i de mirare că asociațiile profesionale au intuit potențialul educativ al avântării grupului de cicliști pe dealurile Dobrogei și prin văile biblioteconomiei românești, că au simțit aici pârjolul jăraticului care transformă dârloagele în individualități marcante, că au înțeles că alergarea pe biciclete este o mirabilă ucenicie în ale bibliologiei și științelor informării. Sus în șa!

Mustrare

Discuție

Pentru „Cartea lunii” aleg să expun „Ioana d’Arc”, prima piesă de teatru publicată în volum de Mihail Drumeş, de la a cărui naştere se împlinesc, în acest noiembrie, 115 ani. Exemplarul bibliotecii noastre a fost recartonat prea strâns, aşa că pentru a-i prezenta pagina titlului îl deschid de două-trei ori în unghi reflex, forţându-l niţel, şi-i apăs cu grijă legătura.

Un cititor în vârstă vede şi mă apostrofează: „Aşa te porţi cu cărţile? În loc să ai grijă de ele, le violezi?” Se apropie şi-şi vâră capul în gura căptuşită cu catifea a vitrinei: „Ce e asta? Ai şi mâzgălit cartea!! Pfuuii… Ia să ştergi tălică repede!” E într-adevăr o notiţă cu cerneală neagră pe foaia îngălbenită, una dintre raţiunile înfăţişării volumului: dedicaţia autografă a autorului pentru istoricul Damian P. Bogdan. Sunt perplex. Când mă gândesc că aş vrea să aflu dacă glumeşte ori vorbeşte serios, moşul e deja pe scările de la ieşire, cu părul lung şi alb smucit de vântul toamnei.

Adevărul

Discuție

Biblioteca noastră scoate la concurs câteva posturi de bibliotecar. O anunţ pe-o fostă colegă, îndemnând-o să se înscrie. A lucrat mai bine de zece ani în bibliotecă, nu fără sârguinţă şi plăcere, înainte de a fi concediată scurt, împreună cu alte câteva zeci de bibliotecari, la sfârşitul lui 2010.

Îmi spune că îi este dor de bibliotecă şi de ceea ce făcea aici, că i s-a făcut dor după două săptâmâni de la plecare. Mă bucur mult să aud asta, aşa că mai arunc o punte: e un concurs mai corect decât altele, iar un argument e faptul că, după unele zvonuri, în juriu vor fi cooptaţi specialişti din ţară, care nu au de ce să cânte în struna cuiva din conducerea noastră, fie ea directoarea ori contabila-şefă. „Am plecat printr-un concurs şi să mă întorc prin altul? Atunci nu am fost bună, dar poate sunt acum. Mă mai gândesc…”, îmi zice fără entuziasm şi n-am niciun dubiu asupra înscrierii.

Un concurs, două concursuri… Are dreptate amica mea, pentru a separa apele limpezi ale bibliotecarilor buni de cele murdare ale bibliotecarilor slabi, conducerea bibliotecii a decis în toamna anului 2010 să organizeze un concurs. Un concurs de cunoştinţe. Cu bibliografie, comisii şi tot tacâmul. (Nu au fost scutiţi de această încercare teoretică decât şefii, mai mari sau mai mici, în baza nu ştiu cărei legi.) Esenţial, deci, a fost să toceşti două săptămâni şi să ai baftă cu subiectele.

Ce nu a contat absolut deloc a fost ceea ce ai făcut înainte de asta la locul tău de muncă, cum te-ai achitat de îndatoriri, dacă ai fost silitor sau leneş, priceput sau stângaci, punctual ori întârziat, dacă ţi-ai văzut de treabă ori ai ieşit „niţeluş” prin oraş, în fiecare zi, să analizezi oferta mereu schimbătoare a magazinelor cu îmbrăcăminte şi încălţăminte, dacă ai avut iniţiative ori ai stat în banca ta. Asta s-a şters apăsat cu buretele îmbibat de dorinţa direcţiunii de a face ierarhia cunoştinţelor bibliotecarilor. Unii colegi au fost atât de scârbiţi de această metodă încât nici nu s-au mai prezentat la concurs.

Se spunea că procedeul ar fi fost propus de conducerea Consiliului Judeţean, care dorea să elimine rapid de pe ştatele de plată ale bibliotecii jumătate dintre angajaţii ei. Poate că aşa a fost. Dar, chiar de-ar fi fost aşa, rolul de manager înseamnă mai mult decât să citeşti şi să pui în aplicare circularele autorităţii administrative. Înseamnă să cântăreşti ce ţi se trimite, să deosebeşti firescul de abuz şi, dacă se întâmplă să vezi samavolnicii, să te opui convingător. Dacă opoziţia la abuzuri nu are efectul scontat, încă mai poţi face ceva: poţi atrage atenţia asupra lor prin gestul demisiei. Nu am avut demisie a conducerii de atunci, dar am avut întrecere între bibliotecari.

Mi-aduc aminte că la vremea respectivă mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis unei şefe, membră influentă a grupului care lua deciziile în bibliotecă, că metoda examenului de cunoştinţe conţine multă nedreptate şi neadevăr în situaţia dată. Mi-a răspuns printr-o întrebare veche şi plină de sens: „Dar ce este adevărul?!”

Dorinţă

Standard

O tânără, proaspătă absolventă de facultate umanistă, vrea să lucreze în biblioteca judeţului Constanţa şi îmi trimite prin poşta electronică un CV scurt, dar promiţător, o scrisoare de intenţie migălită şi o fotografie recentă. „Am frecventat o mulţime de biblioteci mici şi mari”, mărturiseşte ea, „şi cred că aş fi un bun bibliotecar fiindcă iubesc cărţile şi viaţa bogată din ele” [sublinierea mea]. Îi răspund că dacă iubeşte cu adevărat viaţa din cărţi, atunci postul de bibliotecar nu e cel mai potrivit pentru ea, findcă bibliotecarul nu e de fapt interesat de conţinutul cărţilor, curiozitatea lui profesională e boantă şi nu pătrunde dincolo de paginile cu tablele de materii.

Ca să fiu mai convingător îl invoc pe George Călinescu, cu un fragment din articolul „Prietenele noastre cărţile”: „Cineva care disociază cartea de cuprinsul ei este bibliologul, bibliograful, specialist folositor care se ocupă cu tehnica păstrării, aşezării şi găsirii cărţilor în dulapuri şi întocmeşte liste cu cărţile apărute, încercând şi oarecari descripţii tehnice spre a caracteriza ediţiile. Prin natura lucrurilor, bibliologul nu vede în cărţi decât decât titlul şi cotoarele, ştiinţa lui este o cotorologie. Pentru el cărţile sunt ca nişte cadavre într-o sală de morgă, simple numere de ordine şi goale date statistice. Orice om care are de-a face cu cărţile trebuie să fie până la un punct bibliograf, însă bibliograful pur ajunge la această perversitate de a dispreţui total miezul. El este ca blănarul care mângâie iepurele nu din dragoste, ci ca să vadă cât de moale e blana şi pentru care carnea nu are nicio valoare. Sau e precum copilul care fură mielului tăiat arşicile. Bibliografii pun mâna pe cărţi spre a le copia titlurile pe fişe şi le resping îndată ce şi-au satisfăcut nevinovata lor patimă.”

Când vine răspunsul ei – „OK, bibliotecarul nu are neapărată nevoie să pătrundă în carnea cărţii, dar îi este interzis să o facă? Cred că nu, aşa că eu tot aş vrea să intru în lumea… cotorologilor!” – mi-o imaginez uşor contrariată, nerăbdătoare şi îndrăzneaţă. Ştiţi ce, mi-ar plăcea ca duduia asta să-mi fie colegă.

O nouă bibliotecă

Standard

„Te dai mare iubitor de cărţi şi nu ştii că urbea noastră are o bibliotecă nouă!!?”, mă zeflemiseşte telefonic un prieten. Înghit găluşca uluit. Încerc să aflu despre ce bibliotecă e vorba, însă se eschivează fără delicateţe. Musai să accept invitaţia lui la o vizită în noua maternitate a ideilor, în noul refugiu tomitan împotriva oboselii spiritului.

Din faţa liceului Pedagogic, amicul mă ghidează cu discernământ (şi cu o carte groasă la subsuoară) pe străzile înzăpezite. Nitam-nisam ne oprim pe latura dinspre răsărit a fostei hale de carne a Pieţei Unirii. Deasupra capetelor noastre arde o firmă impozantă: The Library. Coborâm câteva trepte. Înăuntru un bar lung, încununat cu trei şiruri de sticle verzi, mese, scaune şi fotolii intenţionat desperecheate,  Atlantis-ul lui Donovan, cateva rafturi cu diferite obiecte, inclusiv cărţi, o pianină, fotografii cu Constanţa de odinioară, plictiseală şi fum ca-n orice tavernă. Ne aşezăm la o masă cu tăblia din scânduri groase şi niţel distanţate, ca o bucată de gard răsturnată.

Bem gin şi vorbim despre bibliotecari celebri. De fapt despre celebrităţi care au fost o vreme şi bibliotecari: Eminescu, angajat în două răstimpuri scurte, la distanţă de 10 ani, în cadrul Bibliotecii Centrale din Iaşi, prima oară director, apoi sub-bibliotecar responsabil cu înregistrarea cititorilor, Mao Zedong, asistent al directorului Bibliotecii Universităţii din Beijing, care îl şi converteşte la marxism, J. Edgar Hoover, catalogator la Biblioteca Congresului, Marcel Proust, bibliotecar neremunerat la Biblioteca Mazarină, Giacomo Casanova, bibliotecar blazat la castelul contelui Joseph von Waldstein din Boemia, unde îşi scrie suculentele memorii, Jorge Luis Borges, director al Bibliotecii Naţionale a Argentinei, dar şi, înainte de directorat, bibliotecar obişnuit la biblioteca unui cartier muncitoresc al Buenos Aires-ului, post pe care îl pierde, în timpul dictaturii peroniste, graţie unei neaşteptate promovări ca inspector al găinilor şi iepurilor din piaţa municipală.