Convalescenţă

Până de curând, ca să ajungi la Biserica „Schimbarea la Faţă”, pe muchia falezei, trebuia să ţopăi şi să zigzaghezi cu mare băgare de seamă printre gropi şi mormane de nisip, piramide de lopeţi şi târnăcoape, stive de ţevi, grămezi de pietre de pavaj, remorci, basculante, excavatoare şi alte maşinării care pufneau pe neaşteptate: în zonă era şantier de lucrări stradale.

Acum că treaba s-a terminat – muncitorii au instalat ce era de instalat şi au pavat ce era de pavat – vecinătatea e liniştită şi îngăduitoare. De fapt, mai mult decât liniştită, pustie. Odată cu buldo-excavatoarele au plecat şi familiile de ţigani care locuiau pe străduţele din apropiere, probabil în casă nouă, în cartierul aşa-zis social, „Henri Coandă”. Vilele pe care le-au ocupat, cândva remarcabile, au fost retrocedate, însă proprietarii nu s-au mutat în ele, nici nu ar avea cum, se vede cu ochiul liber că au nevoie de-o reparaţie capitală cel puţin.

Au dispărut astfel figuri, mirosuri, zgomote. Puşlamalele agăţate de garduri, arapinele cu voci stridente, flăcăii cu zâmbete fudule, fetele pomădate, fremătând de aşteptare, baborniţele cu mâini noduroase care se mutau domol de la umbră la soare şi de la soare la umbră, canapelele de sub streşini, lăturile din jurul rigolelor. Au rămas ale nimănui câteva potăi bănuitoare şi sumedenie de pisici cu ochii urduroşi. Străzi bătrâne şi discrete, istovite de-o boală lungă.

Nenea

Sfânta Liturghie de duminică la Biserica „Schimbarea la Faţă”. La doi-trei paşi în stânga mea, o feţită bucălată, cu breton scurt s-a aşezat turceşte în faţa icoanei mari a Sfântului Fanurie. A luat câteva hârtii din teancul pregătit de eclesiarh pentru acatistele credincioşilor şi le-a răsfirat înaintea ei pe covorul îndesat. Degetele grăsulii ale mâinii drepte, unite ca pentru semnul crucii, ţin un creion scurt cu mină groasă, probabil creion de machiaj. Când nu se odihneşte între dinţi, creionul aleargă dezinvolt pe foile albe desenând spirale, virguliţe, rotocoale, fire dese şi întretăiate. Fetiţa sfârşeşte un desen, îl priveşte fugaci cu o licărire de mulţumire, după care o ia de la capăt cu altă foaie. Tema e însă aceeaşi: în fiecare dintre desene îmi pare că descopăr ovalul unui chip şi, deasupra lui, o mână care abate şuvoaiele unei cascade ori ploi puternice.

La terminarea predicii mă aplec spre fetiţă şi o întreb cu interes ce desenează. „E nenea părintele”, îmi răspunde serios, uitându-se în direcţia preotului Preda, care deja îi miruieşte zâmbitor pe cei smeriţi.

Un preot

Slujbă minunată la Biserica Greacă “Schimbarea la Faţă”, în ziua Sfântului Gheorghe. La liturghie participă şi preotul Gheorghe Frangu, cel care a condus mulţi ani parohia. (Ne-a cununat pe mine şi pe soţia mea şi ne-a îndrumat în nenumărate rânduri.) E trecut de 70 de ani. Glasul îi e fragil şi uşor poticnit, mersul chinuit, semnul crucii tremurat. Dar privirea caldă şi senină mistuie suferinţa fizică.

În finalul predicii sale, preotul Preda (tot Gheorghe) îi urează la mulţi ani şi îl omagiază însufleţit: „în urmă cu treizeci de ani biserica noastră şi sinagoga sefardă din josul străzii erau în aceeaşi situaţie: deteriorate, cu pereţii găunoşiţi şi acoperişul stricat, practic în pericol de prăbuşire. Acum, templul evreilor este doar în cărţile de istorie a oraşului nostru, locul fostei construcţii roşiatice cu arcade şi rozete frumoase e un maidan cu caroserii ruginite de maşini. Dar biserica noastră e în picioare, vie, plină de credincioşi şi slujitori ai lui Dumnezeu, plină de icoane şi miros de tămâie, de slujbe, de rugăciuni şi, poate, de revelaţii. Este meritul preotului Frangu, pe care îl cunoaştem cu toţii, pentru acest lucru. În vremuri nepotrivite credinţei şi cu conducători de stat care aşteptau prăbuşirea bisericii, el şi-a dorit şi a ştiut cum să procedeze pentru ca acest sfânt lăcaş să supravieţuiască. În adevăr a luptat pentru asta. Evident, nu singur, ci alături de dumneavoastră, enoriaşii noştri, şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu.”