Arhive pe etichete: blugi

Blugi

Standard

În afară de o pereche de dangarizi, rămasă de la sora mea cea mare şi modificată cam anapoda de nea Marinică, croitorul pentru bărbaţi al satului meu, nu am purtat blugi până la 19 ani. Atunci mi-am cumpărat eu însumi prima pereche.

Era luna iulie a anului 1988 şi încheiam anul întâi de studenţie la Institutul de Marină printr-un voiaj de practică la bordul bricului „Mircea”: matelot! Într-una din cele trei zile cât vasul maiestuos a rămas ancorat în Bosfor (în dreptul Palatului Dolmabahçe), am ajuns, alături de câţiva colegi, ghidaţi de un ofiţer avizat, în magazinul mic, cu clopoţei la uşa de intrare şi duşumea scârţâitoare, al unui evreu de origine română. În afara românei lui poticnită şi niţel stropşită, dar foarte corectă, şi a faptului că nu pronunţa „blugi”, ci doar „blue jeans”, îmi aduc aminte că ne-a primit mai degrabă placid şi nu a fost deloc interesat să afle ce mai e cu Bucureştiul şi cu România în care mărturisea totuşi că îşi petrecuse o parte din viaţă.

Rotunjor şi destul de vârstnic, însă agil şi extrem de atent, negustorul a acoperit tejghelele prăvăliei sale cu straturi de blugi, tricouri şi geci pentru gusturile noastre. Mai puţin pentru buzunarele noastre, fiindcă preţurile, deşi nu erau fixe, cu toată osteneala mea şi a colegilor mei, nu scădeau decât foarte puţin, supărător de puţin, informaţiile despre gigantismul iniţial al preţurilor comercianţilor turci, ca pretext pentru bucuria comunicării, a negocierii vesel-galopante spre tarife mult mai mici, ba chiar a prieteşugului cu muşteriii dovedindu-se, cel puţin în cazul ovreiului nostru, sofisticate fabulaţii.

Blugii aleşi de mine erau de un albastru pal aidoma gheţii cristalizate în calota polară după ninsorile dintr-un secol liniştit, strânşi pe coapse, aveau buzunare largi în faţă şi se încheiau cu nasturi metalici, sclipitori. Pe emblema din piele cafenie, subţire şi boţită scria „Levi Strauss & co”. I-am purtat mult timp, ani în şir, asortaţi la tenişii şi bascheţii chinezeşti, la pantofii sport bulgăreşti „Romika”, iar mai târziu la ghetele „Puma”, nu rareori atrăgând invidia şi ofertele de înstrăinare printre amicii mei.

Într-o vacanţă, în aglomeraţia unui personal Constanţa – Costineşti, i-am agăţat de grătarul unui calorifer. Rezultatul: o sfâşietură în dreptul genunchiului drept şi o bucată parţial desprinsă, fluturând ca urechea unui purceluş de lapte. Aveam acum şi alte perechi de blugi, cumpărate din buticurile deschise după revoluţie, însă nu eram pregătit să renunţ la „originalii 501”. I-am cusut cum am putut mai bine, dar nu mi-a plăcut. Am apelat la un croitor, pentru o lucrare fină. Degeaba, cicatricea rămânea vizibilă, iar blugii păreau nenorociţi. M-am gândit la un petic „artistic” peste rană, în formă de romb, de nor pufos, de cruce celtică, de chitară stilizată, de trifoi cu patru foi, de limbă scoasă à la The Rolling Stones. Jalnic! Am desfăcut cusătura, am mărit ruptura ca să o fac simetrică pe genunchi şi i-am franjurat uşor marginile. Blugii aveau din nou farmec, poate doar în ochii mei. Nu i-am mai putut îmbrăca decât vara, suflul aspru al zilelor friguroase îmi îngheţa genunchiul.

Când, din motive de uzură extremă, am renunţat să-i mai port, mama a spălat blugii şi i-a pus pe raftul de jos al şifonierului, nu multe lucruri se aruncă la ţară. Într-o bună zi, mama i-a tăiat în fâşii lungi pe care le-a înfăşurat într-un ghem. Alte veşminte vechi au păţit acelaşi lucru, iar bulgării mari cât bilele de bowling au ajuns materie pentru războiul de ţesut al bunicii mele.

Primenirea casei pentru sărbătoarea Crăciunului de anul trecut a adus în bucătăria noastră un preş ţărănesc, lung şi bine urzit, între ale cărui vârste înguste am descoperit unele albăstrii din denimul domnului Levi, neaşteptate filamente incandescente ale memoriei.