Cu rădăcina în ditamai ghiveciul şi tulpina subţire şi năltuţă, pare încălţat, încălţat cu o ciubotă uriaşă de scai. L-am aşezat la fereastră, pe sania din lemn, meşteşugită demult de bunicul soţiei şi i-am agăţam de ramuri găteli şi bomboane cu care probabil şi pomul cel mare de Crăciun al primăriei ar fi prea încărcat. (Avem o mulţime de podoabe, nu ne putem abţine să cumpărăm câteva în fiecare decembrie şi nu ne-ndurăm să lăsăm vreuna de-o parte.)
După ce pământul din ghiveci s-a dezgheţat, mi-am dat seama că nu ne va fi tocmai uşor să ajutăm pomul să supravieţuiască până ce-i vom găsi un loc în grădină: pământul e foarte afânat şi apa se scurge aţă în tavă. Dar nu ne va fi nici greu: din două pet-uri de Ursus fac, scurt pe doi, două rezervoare borcănate, cu picurătoare, pe care le umplu şi le înfig la rădăcină. „Plici, ca nuca-n perete!”, „Ai sluţit brăduţul!”, exclamă ai mei.
Admit că s-ar putea să aibă dreptate şi ticluiesc planul B: înconjor tulpina cu o rufă din molton pe care o îmbib bine cu apă, gândindu-mă că ceva din ea se va infiltra încet în pământ. Ei bine, nu, cârpa nu-şi lasă deloc apa, se curge doar cea pe care continui s-o torn după suprasaturare şi care ajunge în farfurie pe aceleaşi trasee rapide. Când a nins mi-a venit o altă idee, salvatoare: bulgării de zăpadă. În fiecare dimineaţă fac trei-patru şi îi depun în jurul tulpinii. Se topesc lent, în legea camerei şi hrănesc cum se cade rădăcina cetinii.
Chiar cu şoşonul baban, nu e mai înalt decât o fetiţă cu codiţe, însă e drept, bogat şi destul de bine proporţionat. În plus, miroase puternic a munte, iar acele îi sunt de un verde foarte sănătos: închis şi intens. E plin de viaţă şi ne înghionteşte şi pe noi cu voioşia lui.
Blogul lui Alexe 