Arhive pe etichete: brad

Bradul de Crăciun

Discuție

omusor-de-zapadaCu rădăcina în ditamai ghiveciul şi tulpina subţire şi năltuţă, pare încălţat, încălţat cu o ciubotă uriaşă de scai. L-am aşezat la fereastră, pe sania din lemn, meşteşugită demult de bunicul soţiei şi i-am agăţam de ramuri găteli şi bomboane cu care probabil şi pomul cel mare de Crăciun al primăriei ar fi prea încărcat. (Avem o mulţime de podoabe, nu ne putem abţine să cumpărăm câteva în fiecare decembrie şi nu ne-ndurăm să lăsăm vreuna de-o parte.)

După ce pământul din ghiveci s-a dezgheţat, mi-am dat seama că nu ne va fi tocmai uşor să ajutăm pomul să supravieţuiască până ce-i vom găsi un loc în grădină: pământul e foarte afânat şi apa se scurge aţă în tavă. Dar nu ne va fi nici greu: din două pet-uri de Ursus fac, scurt pe doi, două rezervoare borcănate, cu picurătoare, pe care le umplu şi le înfig la rădăcină. „Plici, ca nuca-n perete!”, „Ai sluţit brăduţul!”, exclamă ai mei.

Admit că s-ar putea să aibă dreptate şi ticluiesc planul B: înconjor tulpina cu o rufă din molton pe care o îmbib bine cu apă, gândindu-mă că ceva din ea se va infiltra încet în pământ. Ei bine, nu, cârpa nu-şi lasă deloc apa, se curge doar cea pe care continui s-o torn după suprasaturare şi care ajunge în farfurie pe aceleaşi trasee rapide. Când a nins mi-a venit o altă idee, salvatoare: bulgării de zăpadă. În fiecare dimineaţă fac trei-patru şi îi depun în jurul tulpinii. Se topesc lent, în legea camerei şi hrănesc cum se cade rădăcina cetinii.

Chiar cu şoşonul baban, nu e mai înalt decât o fetiţă cu codiţe, însă e drept, bogat şi destul de bine proporţionat. În plus, miroase puternic a munte, iar acele îi sunt de un verde foarte sănătos: închis şi intens. E plin de viaţă şi ne înghionteşte şi pe noi cu voioşia lui.

Brad

Standard

OLYMPUS DIGITAL CAMERAPlantez, într-un colţ al grădinii, bradul cumpărat pentru Crăciunul trecut. Cu infimă speranţă de prindere, fiindcă în cele două luni cât a stat, gătit, în ghiveci, nu doar că nu a dat semne de viaţă, dar s-a pleoştit. Smocuri mici de ace au pălit, iar ramurile de jos s-au uscat. Asta deşi l-am aşezat în lumina ferestrei şi l-am udat des şi abundent. Dau vina pe rădăcină: eliberată din bulgărele tare de pământ al vasului, nu e mănunchiul de ramificaţii aşteptat, ci o scurtătură roşiatică, răsucită şi ciumpăvită ca mâna unui lepros.

Totuşi, după numai câteva zile, vârfurile ramurilor încep să se umfle, protejate de-o coajă maronie şi tare, precum elitrele cărăbuşului. În scurtă vreme, aproape toate crengile se lungesc cu câte un pămătuf fragil de fire verzi şi mătăsoase. Îmi aduc aminte profeţia celui care ne-a vândut copăcelul: „În 50 de ani se face de 50 de metri, iar trunchiul de juma’ de metru în diametru”.