Pentru copiii din U-crai-na

Un prichindel trebăluia în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului. Am cotit-o curios spre el, înfulecându-mi băscuța cu brânză dulce. Avea o freză „oață”, cum ar fi zis tatăl meu, tuns foarte scurt deasupra urechilor și la spate, iar în vârful capului un moț mic, prins cu ineluș. Avea aerul că știe foarte bine ce are de făcut. Scotea câte-o jucărie din rucsac (niște figurine viu colorate, cu mutre zâmbitoare), le mișca picioarele, aducându-le în poziția echer, apoi le așeza cu grijă pe marginea superioară a unui gărduț. În apropiere, un Citroen gălbui claxona scurt, din când în când, dar țâncul nu se sinchisea câtuși de puțin.

A dat ochii cu mine și m-a întrebat prompt dacă sunt din „U-crai-na”. A silabisit școlărește cuvântul, nițeluș temător să nu greșească. Am dat din cap.

„Atunci nu ți dau”, mi-a zis. „Că sunt pentru copiii din U-crai-na. Când vin la biserică să se roage, să ia și un pleimobil de joacă.” M-a lăsat în plata Domnului și a revenit la figurinele lui vesele.

Dar

O cămașă țărănească de noapte, asta îmi face cadou o prietenă în contul zilei iei de săptămâna viitoare. A fost cusută demult, cu fir albastru pe pânză de casă de bunica ei, Ilinca, pentru bărbată-său Titu, pe când acesta era plecat pe front. El nu s-a mai întors și cămașa a rămas în ladă, împăturită, nepurtată.

E largă cât pentru doi, lungă de mătur perfect podelele cu poalele și miroase vag a mușețel (amica a spălat-o chiar ea înainte, la mână). Nici îmbrăcat, nici dezbrăcat, bade!, mă amuz amintindu-mi porunca boierului pentru fata cea isteață și făcând câteva piruete pe vârfuri. E noapte răcoroasă și bucuria nu se codește deloc, adorm repede și visez case albe pe străzi înguste care mă conduc către o mare sinilie.

Mașinuțe

Recepția atelierului unde virez pentru un consult auto: o canapea cu arcuri, îmbrăcată în mușama maronie, două mese mici în fața unor scaune mari, un radio cu ceas din care se prelinge izvorașul Magic FM, șiruri de ilustrații cu automobile clasice, lipite până aproape de tavan, un ficus suferind, o ușă cu geam-oglindă în spatele căreia ciripește un cuconet contabil, un dulap pe ale cărui polițe înguste e aranjată o bogată colecție de mașinuțe de jucărie, o mâță cu blana tărcată și înspicată, imună la vânzoleală.

După ce plătesc, șeful atelierului mă atrage către expoziția de mașinuțe. Dacă ar fi avut modelul mic al Ibizei mele mi l-ar fi oferit el, așa însă mă invită zâmbitor să-mi aleg eu o jucărioară: „Fiindcă ne plac mașinile oricare ar fi mărimea lor”. Aleg încântat un Volkswagen Karmann Ghia.

Aduce cu singura mașină de jucărie pe care-am avut-o în copilărie, dăruită de unchiul meu preferat, într-o zi asemănătoare. Aveam cam cinci ani, era o zi cu ger și zăpadă. Am încă fotografia pe care unchiu’ Mitel mi-a făcut-o atunci: în curtea casei, cocoțat pe sanie, cu fesul tras pe spate, molfăind un drops (o falcă e foarte umflată, dar știu sigur că nu am avut probleme cu dinții până în clasa a șasea) și mașinuța minune, galbenă-gutuie, pe palma mâinii drepte întinsă în față.