Arhive pe etichete: cafenele

Sub semnul cafelei

Discuții

Citesc Constanța lui Tudor Șoimaru (apărută în 1936, la Fundația „Regele Carol II”) și remarc cu bucurie că vechea noastră urbe, cea de până la al doilea război mondial, a fost una a cafegiilor. Ca simbolurile pe-o pagină ezoterică se înlănțuiau cafenelele în orașul ce se lățea, înghițindu-și exuberant vecinii agrești.

În fața Episcopiei, notează scriitorul bucureștean, se găsea Café Sulina, unde Nicu Pafaluca (un grec bătrâior ce suspina după barca lui cu vâsle și pânze de sub Cazinou și după plimbările amanților „sub lună, în larg”), făcea o cafea „nici dulce, nici amară, așa cum i-ar sta bine vieții, dacă ar fi, dar nu e…”. În apropiere era La timonier, cafeul unde se mai vindeau, „pe sub mână, un pachet de țigări sau câteva brichete scoase pe fundul pălăriei, din port”.

„Pe-o stradelă cu întretăieri, ce poartă pe ea toate vânturile”, „se cuibărise, într-o veche clădire genoveză cu guri de lei astupate”, Café Maritima, care oferea „mușteriilor, odată cu cafeaua și dulceața, o adiere marină gratis”. La doi pași de statuia lui Ovidiu, te ispiteau Cafeneaua Marinarilor, cu ibricele odihnindu-se pe cuptorul înalt și Aristide, cafegiul, rumenindu-se ca o lipie, dar și Elita, cafeneaua de lux din casa bulgarului Hagi Lulov, unde armoniile lui Chopin cădeau „parcă din cer – odată cu gândacii nopții”. Mai sus, pe strada Carol (actualul bulevard Tomis), la capătul liniei de autobuze, se afla Café Poștă, pe mesele căreia clienții obișnuiau să-și lase unul altuia misive cu vești mai mult sau mai puțin urgente și mai mult sau mai puțin importante.

Cafeneaua Vânătorilor (să fi fost pe lângă fosta sălbăticie a Belediei, azi parcul Liceului Mircea, în care, prin anii 1880, ofițerii încartiruiți în oraș împușcau sitari și prepelițe?) însoțea plăcerea sorbirii cafelei de cea a unui joc de biliard. Și mai erau Valul lui Traian unde „se turna țuică în loc de rom pe caimac”, Bazargicul limbutului Ismail, loc preferat de birjari, Araratul armenilor, Comerciantul, Selectul, Internaționalul și Bucureștii frecventate de „oamenii pieței”, Tripoli de șomerii orașului.

Café Național, care mustea de codoși de toate etniile, mă duce cu gândul la Chez Moustache, taverna veselă din Irma la Douce, a românului Constantinescu – mustăcios, bien sûr – fost colonel, avocat, doctor și multe altele, care ne-a lăsat și vorba asta, mereu proaspătă: „Dragostea e ilegală – însă ura nu. Poți să urăști oriunde, oricând și pe oricine, dar dacă vrei puțină afecțiune, puțină tandrețe, un umăr pe care să plângi, un zâmbet în care să te ghemuiești, atunci trebuie să te ascunzi în colțuri întunecate, ca un criminal”.

Dar cafeaua era, în epocă, realmente pe toate drumurile și cât de pitorești trebuie să fi fost cafegiii ambulanți!! Precum Ibrahim, turcul ce-n zilele însorite de vară își făcea veacul la plaja Trei papuci, „unde lumea furnica într-o dulce promiscuitate”, „supraveghindu-și ibricele, egal amenințate ca și ceasornicele înotătorilor”.

Cu cana plină de antidotul la urât și lâncezeală între palme, jubilez să aflu cea mai frumoasă descriere a orașului meu: „Constanța”, spune unul dintre personajele evocărilor lui Tudor Șoimaru, „s-a născut din drojdie de cafea. Afrodită orientală. Și cei care au pus-o sub semnul cafenelei au fost niște înțelepți. Cu un șerbet de trandafiri și-o gingirlie ai o filosofie unică. Fără dramă, fără ecuații sufletești. Ai nostalgia desțelenirii; mori cu fiecare plecare de vapor și renaști cu toate sosirile.”